Pages

Balta Bargaului - Iazul care a inghitit o nunta.

 
La o "aruncatura de bat" de Baia Mare (15 km pe Dn 1C, inspre Satu Mare), pe raza comunei Cicarlau - in lunca Somesului - se afla Balta Bargauanilor. O "scobitura" bizara, pe campia neteda, care se-ntinde de-a lungul raului, pana dincolo de Satu Mare. O adancitura care nu seaca niciodata, pe care nici specialistii - cu toata stradania lor - n-au izbutit s-o dreneze pentru a reda pamantul agriculturii. Balta e fara fund! Un ochi de apa nefast, despre care se spune ca in vremuri indepartate a "inghitit" satul cu acelasi nume: Bargau.

In extremitatea nordica a Maramuresului, in Muntii Gutaiului, la o altitudine de peste 1000 de metri, "Dupa Piatra" - acolo unde se impreuna hotarele Sapantei, Giulestiului si Desestiului - se gaseste un alt ochi de apa: Iezerul. Lac fara fund si acela, e acoperit peste 80% cu un muschi gros, de un metru, ca o blana moale, in care piciorul se afunda pana la genunchi. Cand pasesti pe suprafata lui, te legeni ca pe un imens balon. Din departare - patura de muschi fiind bombata la mijloc - pare a fi o paine uriasa, prin care - nu mai tine minte nimeni cand - s-a dus in adancuri o nunta intreaga. Cu cai si cu calareti cu tot...

In vechile credinte din Maramures, atunci cand raurile "vuiesc tare", cer cap de om. Apele (mari sau mici, curgatoare sau statatoare) pretind periodic jertfe umane, pe care si le iau singure. Se spune, de pilda, despre Olt, ca ar cere anual un cap de om. Sau raul Dart, din districtul Devonshire, din Anglia, pretinde si el in fiecare an jertfa unei vieti omenesti. Apoi, chiar si Lacul Tei din preajma Bucurestilor ar cere si el tot o victima anual. Somesul, mai hapsan, cere mai multe capete pe an. Raul Mara, nefiind mare, se multumeste cu un cap de om o data la sapte ani. Valea Izei ii hipnotizeaza pe oameni. Cel ce intra in ea cu picioarele se spune ca moare imediat, fara sa se inece. Simplul contact cu apa l-ar duce pe lumea dedincolo. Iezerele, in general, contin in nemiscarea lor o forta monstruoasa, care inghite dintr-o data zeci de vieti omenesti. Aceste "lacuri" impresioneaza prin tacerea lor incremenita si tot ce se intampla acolo este de o imprevizibilitate perfecta. Este cu desavarsire interzis privitul in ochiul unui iezer, precum si incercarea apei cu piciorul, pentru ca e "apa grea", care trage omul la fund.

In copilaria mea, am cunoscut cel putin 20 de persoane nonagenare. Cateva din ele "au batut" chiar suta de ani. Nu le mai retin tuturor numele de familie, poreclele lor, in schimb, imi sunt limpezi in memorie si azi: Indreiu lui Cureti, Rimu, Pupazuca, Nicoara, Bosorcoaie, mos Matei, Sandoru Gavrilasului, mosu Macarie, Nutu lui Macovei... Erau din satul Cicarlau - asezare rasfirata la poalele Secaturii, Curaturii si Cozii Iepei (terminatiile vestice ale Muntilor Maramuresului), pe o lungime de vreo opt kilometri. Erau frumosi cu totii si ostentativ de mandri in tinuta lor. Erau cu "toata mintea", erau iscoditori, erau staruitori si neintrecuti... povestitori. Toate intamplarile lumii acesteia, de la facerea ei incepand, le stiau pe de rost. Si le relatau cu voluptate, pe indelete, oricarui curios dispus sa-i asculte. De la care anume dintre ei am auzit pentru intaia oara despre Balta Bargauanilor, iarasi nu pot spune. As cuteza, insa, fara mare gres, sa afirm ca am aflat povestea baltii de la fiecare pe rand si de la toti deodata. Si cum am primit-o, tot asa o spun mai departe...Balta Bargauanilor

Primavara de primavara, un ins desirat, fara varsta, cobora din tren in mica gara din Cicarlau. Singur, si de fiecare data in aceeasi zi, anume intr-o duminica dimineata. Saluta printr-o usoara inclinare a capului pe seful statiei si pe cei cativa gura-casca aflati pe banca dinaintea cladirii scunde. Nu schimba o vorba macar, cu nici unul. Astepta sa treaca personalul, traversa liniile si se indeparta grabit peste campie. Niciodata nu a intrat in sat. Peste razoare, o lua drept la Balta Bargauanilor. Ajungea la ochiul de apa statuta, tivit pe margini cu matasa broastei. Cateva clipe isi arunca privirile grave, patrunzatoare, peste fostele maluri ale baltii. Apoi, cu pasul, masura locul - spatiul ovoidal, in care fusesera cuprinse mai demult undele lucitoare. Masura in lung. Masura in lat. Dupa o pauza de-o tigara, ocolind ochiul de apa, masura in diagonala. Cei pe care ii salutase la coborare, de pe inaltimile terasamentului, il urmareau nedumiriti. De la distanta, incordati, ii supravegheau toate miscarile.
Pe la amiaza, se lungea pe dunga ochiului cu capul spre rasarit, cu urechea dreapta lipita de pamantul reavan, intr-o calma asteptare. Abia intr-a noua primavara unul a indraznit sa-l intrebe. A raspuns grabit, de parca ar fi asteptat sa fie interpelat de multa vreme, cu o siguranta amara, care nu lasa loc protestului: "Aici, pe toata suprafata aceasta de pamant, care se cheama Balta Bargauanilor, a fostoarecand satul vostru si-al meu. De-aici ma trag. Aici e radacina familiei noastre. Acesta-i motivul pentru care vin anual. Vin sa verific povestea pe care o stiu de la mosul mosului meu, inainte de a i se lua graiul, pe vremea cand eram copil. Dumnealui stia de la mosu mosu-sau care si el, la randu-i, auzise de la ai lui. Zicea ca pe locul acesta a fost in vremuri trecute satul. Pe aceasta intindere a baltii, aproape secata acum. V-amintiti cand au adus aici
masinariile si-au sapat retele de santuri, prin care au dirijat apa in Somes? Au vrut sa starpeasca balta si-apoi s-o lucreze. Si nu le-a fost chiar zadarnica truda, recoltele de pe margini aratandu-se neasteptat de mari, dupa cate am auzit. Nu s-a scurs insa toata apa in rau. A ramas ochiul acesta, chiar aici, in mijloc. Nu s-a scurs, fiindca-i ochi de apa fara fund. A ramas, n-a secat, deoarece exact aici, in acest loc, se inalta biserica satului. Dar intr-o duminica de primavara, satul s-a cufundat, s-a ingropat singur in mai putin de o jumatate de ceas. Abia daca au reusit sa fuga cativa oameni de pe la margini. S-a dus in adancuri intreaga asezare, ca intr-o mlastina in care cu cat incerci sa scapi cautand un loc sigur, cu atat te ingropi mai repede. Apoi, din mijloc, de pe locul ochiului de-acum, a inceput sa bulbuceasca apa intr-o fierbere nemaivazuta. Apoi s-au dus la fund pentru totdeauna... Tot mosu mi-a zis ca-n acea zi de duminica a primaverii, in care s-a cufundat satul, daca te asezi pe marginea ochiului, cu capul spre rasarit, cu urechea lipita de pamant, poti auzi cum bat clopotele in adancuri si glasuri cantand atat de frumos si atat de tanguitor, ca-ti vine sa plangi, nu alta". In primavara urmatoare, desiratul n-a mai venit. Si nici in anii urmatori. Dezvaluise secretul, dar nimeni din sat nu-i calcase pe urme.***

Abia prin anii 70, un grup de adolescenti, de-o seama cu mine, am decis, dupa multe sovaieli, sa incercam a prinde si noi sunetele baltii. Si in mai multe duminici ne-am deplasat acolo, in jurul ochiului de apa. Am procedat intocmai ca omul din poveste, lipindu-ne urechile de pamant. Nici cel mai firav zgomot nu razbatea din strafunduri... Pana intr-o Duminica de Florii, cand am zabovit pe bulgarii aspri, mult dupa caderea intunericului. Atunci, dintr-o data, niste gemete fierbinti ne-au sfredelit la toti timpanele. Speriati, ne-am ridicat in graba si am luat-o la fuga pe cararea ce duce in sat. Alergam nebuneste, fara sa ne uitam inapoi, jurand sa nu mai revenim acolo niciodata... Acum, doar papura inalta si deasa si oracaitul neintrerupt al broastelor privegheaza Balta Bargauanilor.

Iezerul

Alexa Todorii din Desesti avea pe la 1930, 87 de ani. Si zicea atunci ca stie povestea Iezerului de la baba Agripa, care se stinsese din viata la varsta de 115 ani, tocmai cand s-a lasat el la vatra...
Demult de tot, dupa indelungi cautari, un fecior "ca bradul" de pe Mara si-a gasit jumatatea vietii sale dincolo de munte, in Sapanta. Instarit fiind, ai lui au dat veste peste sate si-au invitat multa lume la nunta tanarului. Era in Chijlegi (dupa sarbatorile de iarna, cand sunt dezlegate casatoriile). In zorii zilei nuntii au instrutat maiestuos caii si au gatat saniile cu cergi alese, ca pentru o calatorie solemna la mireasa. Fiindca acolo, in satul ei, se cadea sa aiba loc cununia religioasa. Intr-o veselie generala, au pornit din ocolul plin de mese incarcate cu bunatati care mai de care, cu calaretii in frunte si pe de laturi, inainte de pranzul cel mare. Si au luat dealul in piept, pe scurtatura, pentru a nu ocoli pe drumul tarii, tocmai pe la Sighet. Dupa vreo doua ceasuri de mers pe la Cornu Tisei, au ajuns in varful Pietrei. Mai departe, pe marginea Iezerului, tinand-o tot inainte, peste inca doua ore s-au aflat in hotarul Sapantei. De-acolo pana-n sat, lunecand intruna la vale, nu le-a luat mai mult de-un ceas.

Ca-n toate satele Maramuresului, si nunta aceea s-a petrecut intr-un ritual fara cusur. Toata lumea s-a simtit minunat, sapanteni si desesteni laolalta; au inchinat, au horit si au jucat intreaga noapte. S-au cunoscut si au legat prietenii. Iar in mijlocul tuturora, mirii au fost cei mai fericiti oameni de pe pamant...
A doua zi au luat mireasa, i-au incarcat zestrea in trei sanii si s-au incolonat pentru intoarcere. Tot peste munte. S-a despartit greu fata de familie si de sat, cand lacrimand, cand razand. Si cateva ceasuri bune, in acordurile muzicii, nuntasii au mai continuat sa horeasca si sa tropoteasca in batatura si-n uliti. Abia dupa-amiaza, in sfarsit, au dat bice cailor. Mirii in prima sanie. Calaretii, ca la venire, inainte si pe de laturi. Cu caii imbatati, insa. Ceterasii - intr-o sanie pe la mijloc, pentru a putea fi auziti de tot alaiul. Si executau melodie dupa melodie, intocmai ca-n timpul noptii, la nunta. Barbatescu, sarba, baraboiu, coasa, perinita, ardeleanca, invartita. Cantece de petrecere. Jocu miresei. Pentru a invinge mai usor frigul si a li se parea mai scurta calea spre casa.

De-acum, caii stiau singuri drumul si nu se abateau din urma adanca, inghetata. Au iesit cu saniile pe Iezer cam dupa ujina. Se-nvaluia, e drept, ziua cu noaptea, dar in departare mai putea fi distins varful Pietrei. Si chiar Frasineiul. Asa ca au tinut-o intr-acolo. Tot pe urma taiata la venire. Cum-necum, insa, de la o vreme saniile, cu urma cu tot, au cotit brusc inspre mijlocul Iezerului. Fara ca vreunul din nuntasi sa bage de seama ca au lasat reperele muntelui undeva in dreapta lor. Hat mult!... Si, se mai spune ca, peintinderea necuprinsa - locul fiind ca
"oglinda" - petrecaretii s-au ridicat chiar in sanii si au inceput sa tropoteasca infundat. O femeie tanara, cu gatul inalt si subtire, acoperit de zgarzi grele de coral, in camasa alba, cu mijlocul strans intr-o pereche de poale largi, negre, juca singura sub cetera-ntai, invaluindu-i pe toti cu priviri atatatoare. Si in aceasta inveselire nemaipomenita, sania din frunte a ajuns pe buza ochiului de apa fara fund si s-a tot dus in adancuri. Alunecand, urmatoarea s-a luat dupa ea. Si alta, si alta. Cu muzica si miri, cai si calareti, sanii si oameni - intreaga nunta a fost inghitita de ochiul Iezerului, fara ca nimeni sa-i auda, ori sa-i vada. Decat Cel de Sus...

Cu mult inaintea acestei intamplari, insa, alti batrani povesteau ca, tineri si curajosi fiind, s-au apropiat si au aruncat in ochiul de apa un lemn cu incrustatii pe el, legat cu o piatra, ca sa mearga la fund. Lemn care a fost gasit dupa un an de zile, tocmai la malul Marii Negre. Era cu siguranta acelasi lemn - cu incrustatiile facute de ei pentru a-l recunoaste. Puteau jura pe lumina ochilor. Prin urmare, pantecele Iezerului comunica, pe dedesubt, cu alte ape si cu marea. Nu se indoia nimeni. Incurajati de poveste, ierni la rand dupa acea nenorocire, satenii - si mai ales neamurile celor disparuti - au luat dealul pieptis, spre Valea Matragunii. Pe-acolo aveau sa iasa la suprafata saniile cu nuntasii - dupa prezicerile tuturor babelor din imprejurimi.

Si, cu adevarat, intr-una din ierni au fost foarte aproape de implinirea miracolului... Asteptau cu totii, pe Sesuri, batand marunt din picioare pentru a se dezmorti, si deodata, de unde-de neunde, o sanie singura incepu sa coboare incet, plutind parca pe Coasta Matragunii, la vale, in sunet stins de zurgalai. Pe alocuri, stratul de omat era atat de gros, ca se ingropau de tot sania si caii, ridicand deasupra-le un nor de zapada spulberata. Au reaparut dupa o vreme, la suprafata, intr-alt vartej de fulgi. In cateva clipe, continuand pravalirea aceea, se puteau nimici, zdrobindu-se in surpaturile carierei din Vale. Dar ca gandul, din navalnica-i coborare, sania s-a intors brusc in loc, tasnind spre inaltimi. Se opri in varf. Cateva clipe ramase fixata in omat - un punct indepartat intre alburiul norilor de dincolo si stratul stralucitor care stapanea pretutindeni. Apoi, s-a desprins de acolo intr-o planare blanda, de pasare obosita. Ca intr-un dans filmat cu incetinitorul, caii isi saltau lenes copitele, batand aerul in mare liniste. Venind pe sus, inspre ei, de la un timp si-au grabit inaintarea si, cu cat se apropiau, se intindeau din ce in ce in toate directiile, pana cand nu au mai fost altceva decat o cerga imensa, plumburie, care intuneca tot muntele... Atata doar a fost sa fie si gata...

In cumpana verii, sub soarele dogoritor, pe toata intinderea Iezerului, pana aproape de ochi, pot fi vazute niste mogaldete negre miscandu-se lenes incoace si-ncolo. Sunt femei de pe satele Marei, la cules de afine. Pe care le vor vinde seara, in centrele de colectare. Multe din ele nu stiu ca, dedesubtul muschiului moale pe care calca, salasluiesc ape adanci. Iezerii vii, fara fund, care o data pe an cer furioase si lacome cap de om.

Formula-as.ro

OZN - CAZUL MAURY ISLAND

 
Aparitii de OZN-uri, morti si disparitii in serie, o ancheta impinsa in ceata... Evenimentele petrecute la Maury Island, in iunie 1947, vor ramane printre cele mai enigmatice din toata istoria ufologiei

Pe 23 iunie 1947, un agent al pazei de coasta americane, pe nume Harold A. Dahl, insotit de fiul sau, de cainele familiei si de un alt membru al echipajului, navigau catre Puget Sound, o localitate apropiata de Maury Island, o insula din Statul Washington. Cerul amenintator era incarcat de nori mari si negri. Temandu-se de ploaie, Dahl a indreptat ambarcatiunea catre un golf al insulei, la aproximativ trei kilometri de Tacoma. Dar manevra de acostare a fost intrerupta brusc, de aparitia a sase OZN-uri. In timp ce echipajul privea scena cu stupefactie, unul dintre obiecte a inceput sa coboare spre suprafata apei, parand sa aiba anumite probleme tehnice. OZN-ul avea in mijloc o deschidere de aproximativ treizeci de metri. Pe partea externa, avea doua randuri de hublouri. Ambarcatiunea a acostat pe plaja. Dahl a iesit pe punte si a facut patru fotografii. In clipa aceea, farfuria zburatoare a inceput sa oscileze din ce in ce mai tare. Din interiorul ei a izbucnit o ploaie de fragmente de metal incandescente, care au lovit din plin vasul, omorand cainele lui Dahl si arzand bratul fiului sau. Apoi, OZN-ul a reusit sa-si recapete inaltimea, urcand sus pe cer, alaturi de restul formatiei. Accelerand fulminant, cele sase ozn-uri au disparut mai apoi departe, la orizont, deasupra apelor Pacificului.

Un vizitator misterios

Dupa ce i-a raportat incidentul superiorului sau, ofiterul de marina Fred L. Crisman, Dahl a crezut ca incidentul a luat sfarsit. Dar a doua zi dimineata, el a primit acasa vizita unui personaj misterios, imbracat in negru, aflat la volanul unui automobil Buick, de culoare neagra. Individul parea grabit.

El l-a invitat pe Dahl sa ia micul dejun impreuna, la un mic restaurant din apropiere. Acesta a acceptat. Cand au inceput sa vorbeasca, Dahl a ramas siderat: omul acela stia totul despre intamplarea cu ozn-ul. La un moment dat, el a spus cu o voce grava: "Tacerea este cel mai bun lucru pentru dumneavoastra si intreaga familie. Nu ar fi trebuit sa vedeti ceea ce ati vazut". Dahl a plecat de la intalnire perplex si foarte tulburat.
In aceeasi zi, la treizeci de kilometri distanta, in Cascade Mountains, au avut loc o serie de evenimente ce au semanat mult cu ce s-a petrecut la Maury Island. In timp ce zbura la trei mii de metri pe deasupra rezervatiei indiene Yakima, pilotul Kenneth Arnold a observat o escadrila formata din noua obiecte zburatoare stralucitoare. Arnold a facut public acest incident, lucru ce i-a adus o mare atentie mediatica. Printre persoanele carora Arnold le-a relatat aventura lui s-a numarat si un ziarist, pe nume Ray Palmer, care edita revista "Amazing Stories", consacrata fenomenelor inexplicabile. Palmer i-a cerut in exclusivitate lui Arnold o relatare detaliata a intamplarii prin care trecuse. Intre timp, Palmer a aflat si de cazul Maury Island. Simtind interesul subiectului, el a reluat contactul cu Kenneth Arnold, oferindu-i doua mii de dolari pentru ca acesta sa ancheteze evenimentele ce se petrecusera acolo. Desi nu avea experienta, atras de suma de bani, pilotul nu a refuzat. Astfel a aparut primul ufolog din istorie. Fara sa stie, el a fost amestecat in cel mai controversat caz din toate timpurile.

Arnold in tara OZN-urilor


Pe 29 iulie, Kenneth Arnold a zburat la Tacoma, pentru a-si incepe ancheta. La sosire, dorind sa rezerve o camera la hotelul Winthrop, a avut o prima surpriza: o camera fusese deja retinuta pe numele sau, desi nimeni nu stia ca el va sosi in oras. Crezand ca este vorba doar despre o simpla coincidenta, Arnold a pornit in cautarea lui Dahl, martorul evenimentelor de la Maury Island. Speriat, inca, de cele traite si de intalnirea cu omul in negru, acesta a refuzat la inceput intrevederea cu pilotul de aviatie. Printr-un intermediar, el chiar i-a sugerat lui Kenneth Arnold sa renunte la cercetari si sa se intoarca acasa, pentru ca isi risca viata. Dar acesta a insistat asa de mult, incat pana la urma l-a convins pe Dahl sa se intalneasca la hotelul Winthrop, pentru a-i povesti tot ce se intamplase la Maury Island. A doua zi dimineata, buimacit inca de povestea pe care o ascultase, Arnold a fost trezit de bubuituri puternice in usa camerei de hotel. A deschis si s-a trezit fata in fata cu... Dahl. Revenise, dar acesta nu era singur: venise insotit de superiorul sau ierarhic, Fred Crisman, care pornise, la randu-i, o cercetare a evenimentelor, pe contul lui. In urma unei vizite personale la Maury Island, observase ca toata insula era plina de resturi metalice, din care adunase, o parte, intr-o cutie. Dupa opinia lui, trebuiau cercetate de un specialist. Arnold a acceptat sugestia, dar specialistul chemat de el n-a fost un oficial competent, ci E. J. Smith, un capitan al fortelor aeriene, prieten al sau. Acesta a acceptat cu mare entuziasm sa il ajute si, pe 30 iulie, Arnold a mers sa il aduca cu avionul. In seara acelei zile, o noua intalnire, de data asta in patru, s-a organizat la hotelul Winthrop. Dupa un interogatoriu detaliat, capitanul Smith i-a rugat pe Dahl si Crisman sa ii arate esantioanele resturilor gasite pe insula si fotografiile cu OZN-uri. El le-a mai cerut sa faca posibila o intalnire cu celalalt om al echipajului lui Dahl, care vazuse OZN-urile.

Urmarit si supravegheat

Ceva mai tarziu, pe la miezul noptii, cei doi prieteni piloti, Kenneth Arnold si E. J. Smith, au primit un telefon de la un jurnalist
celebru in epoca, Ted Morello, reporter la United Press. Ce-au aflat i-a lasat perplecsi. Morello le-a spus ca un corespondent anonim al revistei ii relevase anumite detalii din discutiile lor private, purtate in camera de hotel. Arnold i-a suspectat la inceput pe Dahl si pe Crisman, dar Morello cunostea si unele lucruri pe care Arnold si Smith le discutasera in timp ce erau singuri in camera.


Unica explicatie plauzibila: in camera de hotel erau ascunse microfoane. Dar desi au scotocit cu minutiozitate camera, nu au gasit nimic.
Din perplex, Arnold a devenit temator. A doua zi, Dahl si insotitorul sau aflat pe salupa in ziua intalnirii cu OZN-urile au adus doua feluri de mostre de metale gasite pe insula. Arnold a remarcat imediat ca fragmentele nu corespundeau cu cele oferite cu o seara inainte de Crisman. Erau niste ramasite banale de fier. Tot mai banuitor, Arnold l-a avertizat telefonic pe Crisman ca va cere ajutorul serviciilor secrete ale fortelor aeriene americane. Ceea ce a si facut. El l-a sunat pe locotenentul Brown, un ofiter al serviciilor secrete ale bazei militare din Hamilton, California, pentru a-l ruga sa participe la ancheta. Brown mai cercetase si inainte astfel de cazuri si Arnold spera ca el isi va putea spune cuvantul de expert in cadrul anchetei. In seara urmatoare, Brown, insotit de un coleg, a venit la hotelul Winthrop. Crisman a sosit si el, in graba, pentru a relata povestea sa si a lui Dahl. Uimit, Arnold a remarcat lipsa totala de interes a lui Brown fata de ceea ce se intamplase. Scurtand cat se poate de mult marturiile, Brown si insotitorul sau au plecat inapoi la baza din Hamilton, luand cu ei cutia cu "resturile de la OZN".

Moartea se amesteca in ancheta

Din clipa aceea, evenimentele au luat o turnura sinistra. A doua zi, Arnold a primit un telefon de la Crisman, care l-a anuntat ca avionul cu care plecase Brown s-a prabusit la 25 de minute dupa decolare. Brown si copilotul murisera. Stirea a fost confirmata de catre Smith, care a verificat-o la informatiile armatei. Arnold a inceput sa se teama foarte tare pentru viata sa. L-a sunat pe jurnalistul Ray Palmer si i-a spus ca renunta la ancheta si ca se intoarce acasa. Palmer i-a spus ca nu cumva sa ia cu el vreunul dintre fragmentele metalice restante...
Ceva mai tarziu, Arnold a primit alte stiri alarmante, de data asta de la Morello. Un corespondent misterios il informase pe acesta ca avionul capitanului Brown fusese doborat de un tun de 20 de milimetri. Se trasese de mai multe ori asupra aparatului B25. Ziarul "Tacoma Times", de pe 2 august, titra: "Prabusirea unui avion al armatei in apropiere de Keslo. Se presupune ca este vorba despre un sabotaj". Articolul dadea de inteles ca avionul fusese doborat pentru ca resturile din farfuria zburatoare sa nu ajunga la baza din Hamilton.

Disparitii stranii

Intrigati de cursul tot mai bizar al evenimentelor, Arnold si Smith au plecat in cautarea lui Dahl si Crisman, hotarati sa finalizeze ancheta. Dar spre stupefactia lor au aflat ca cei doi plecasera, brusc, in Alaska. Persoanele implicate in ancheta dispareau una dupa alta. Capitanul Smith a primit si el, in scurt timp, ordinul de a se intoarce imediat la baza. Kenneth Arnold si-a dat seama ca venise vremea sa se retraga, inainte de a fi omorat. Mai avea o singura dorinta: sa se intoarca acasa. A decolat din Tacoma, dupa ce isi facuse plinul de carburant la Pendleton, in Oregon. Dar chiar inainte de a se pregati de aterizare, motorul avionului s-a oprit. Arnold a simtit ca o apuca pe acelasi drum ca si Brown. Dar datorita indemanarii sale de pilot, a reusit sa coboare avionul pe pista.

Adevarul ascuns

Dupa retragerea lui Arnold, ancheta a fost reluata de catre un ofiter al serviciilor secrete ale armatei aerului, de la baza din McChord. Acestuia nu i-a trebuit prea mult timp pentru a trage concluzia ca toata povestea fusese, de fapt, o... farsa de presa. Dorinta unui ziarist de a-si vinde ziarul ajuns aproape de faliment. Cat despre cei morti si disparitiile stranii, nu era vorba decat despre coincidente... In fata acestui refuz al oficialitatilor vremii de a lua in serios o intamplare asa de concreta, s-a vorbit despre o operatiune de camuflaj, pusa la punct chiar de catre guvern. S-a dorit blocarea anchetei de la Maury Island si chiar s-a ajuns la crima, pentru ca adevarul sa nu iasa la lumina zilei. Dar de ce?

Ipoteza Kell


In 1987, ufologul John Kell a incercat sa raspunda intr-un mod logic la aceasta intrebare. Dupa parerea sa, Crisman il cunostea pe ziaristul Ray Palmer de ani de zile, si dupa ce auzise vorbindu-se despre OZN-urile vazute de Kenneth Arnold in Muntii Cascadelor, a inventat bucata cu bucata intamplarea de la Maury Island. Facand din Dahl complicele sau, el a reusit sa il convinga pe Palmer sa publice povestea in "Amazing Stories". Locotenentul Brown, cu experienta sa de agent secret, a mirosit repede inscenarea, de unde si
lipsa sa de interes pentru eveniment. Tot dupa parerea lui Kell, Brown nici macar nu incercase sa ia cu el resturile "ozn"-ului pentru a le duce la baza militara din Hamilton.
Dar, desi este convins de inscenare, Kell crede, totusi, ca s-a intamplat ceva bizar la Maury Island, pe 23 iunie 1947, lucru confirmat de moartea cainelui si de arsura suferita de fiul lui Dahl. Cheia incidentului este strania serie de evenimente care a avut loc dupa ploaia de metal incins de deasupra barcii. Dupa parerea lui Kell, era vorba despre niste reziduuri de la uzina de tratare a plutoniului "Atomic Energy Comission" (AEC, comisia de energie atomica) din Hanford, Washington. Materialele asa-zis "extraterestre" recuperate de catre Crisman erau, de fapt, niste deseuri radioactive, aruncate in mod ilegal de catre flota AEC-ului.
Cat despre misteriosul vizitator imbracat in negru, era de fapt vorba despre un simplu angajat al securitatii AEC, care a dat de urma lui Dahl, datorita dosarului medical al fiului acestuia. El l-a sfatuit pe Dahl sa-si tina limba, pentru a nu fi facute publice incalcarile legii, in ceea ce privea deseurile radioactive.
Chiar daca ipoteza "ecologica" a lui Kell este seducatoare, ea nu a reusit, totusi, sa ii convinga pe toti anchetatorii. Doar doi oameni, Dahl si Crisman, stiu adevarul, dar ei nu au mai aparut niciodata dupa plecarea lor in Alaska. Cat timp nu vor exista elemente noi, Maury Island va ramane in continuare "Insula Misterioasa".

Supliment de ancheta
Men In Black


Cazul "Maury Island" a marcat in ufologie aparitia celebrilor "Men in Black" sau MIB (Oamenii in Negru), aceste personaje imbracate in negru pe care un film american omonim le-a facut celebre in 1997. La putin timp dupa Maury Island, in 1953, Albert Bender, fondatorul "International Flying Saucer Bureau" (Biroul International al Farfuriilor Zburatoare) a avut un conflict cu "Men in Black". Dupa cateva vizite ale acestora, Bender a inchis biroul, chiar daca acesta avea doar 18 luni vechime. Mai tarziu, el a furnizat primul portret-robot al "Men in Black". Conform marturiei sale, acestia poarta niste costume impecabile, negre, demodate, o camasa alba si o palarie. Ei se deplaseaza intotdeauna in grupuri de doi sau trei. Majoritatea lor au legitimatii ce pretind ca apartin unui minister sau unui grup de cercetari in ufologie. Vizitele lor au loc imediat dupa ce are loc observarea unui fenomen OZN, despre care sunt intotdeauna foarte bine informati. Ii ameninta pe martori cu represalii teribile, in cazul in care vorbesc in public despre ce au vazut. Atitudinea lor da de inteles ca apartin unei organizatii secrete, insarcinata sa camufleze fenomenele OZN.
Un fost politist, pe nume Philip Spencer, a semnalat una dintre cele mai recente vizite ale "Men in Black", in 2007. Dupa ce a fotografiat o presupusa entitate extraterestra, la Ilkely Moor, in Anglia, Spencer a afirmat ca a fost vizitat de catre doi oameni care au spus ca apartin serviciilor secrete ale fortelor aeriene. Ei doreau sa recupereze fotografiile facute de catre Spencer. Din fericire, cliseele fusesera deja date unui cercetator, asa ca "oamenii in negru" au trebuit sa plece cu mainile goale.

Structuri megalitice in Muntii Carpati. [ Video ]

 

Fabuloasele nave zburatoare din India Antica - VIMANELE

 



O carte scrisa cu mii de ani in urma descrie in amanuntime obiectele zburatoare care strabateau cerul Indiei. Un veritabil tratat de aeronautica OZN

Madras, iarna anului 2004: guvernatorul provinciei Tamil Nadu organizeaza o conferinta de presa pentru a comunica un eveniment cultural de exceptie. Imbracat in tinuta de gala, in holul unui palat somptuos mirosind a lemn de santal, el tine o carte in mana, arborand un zambet misterios. "Domnilor, iata o lucrare care o sa va dea cu totul peste cap ideea pe care v-ati facut-o despre istoria lumii", declara el triumfand. Este prima traducere in engleza a unei lucrari stiintifice foarte vechi, care a fost scrisa in limba sanscrita de catre un erudit, cu mii de ani in urma.

Guvernatorul a pus apoi cartea pe masa, lasand sa se vada titlul ciudat: "Vaimanika aeronautics".

Traducerea fusese facuta de catre Universitatea Oxford, dar nu fusese inca difuzata. Ziaristii prezenti au fost primii occidentali care au luat cunostinta de existenta ei. In secolul al XIX-lea, aparuse un scurt fragment din ea, intitulat "Vymaanika shaastra". Scrierea a fost descoperita in mod misterios si scoasa la lumina de catre un profesor indian, Subbaraya Shastri, prezent si el la intalnire. Dar ce putea oare sa contina misterioasa lucrare, pentru a justifica acea conferinta de presa, tinuta intr-un loc asa de fastuos?

Un tratat de aeronautica preistorica

Spre marea surpriza a invitatilor, era vorba despre un tratat de aeronautica preistorica, descriind mai multe feluri de obiecte zburatoare, precum si capacitatile lor, formele si functiile. La acestea se mai adaugau informatii despre construirea lor, materialele utilizate, modul de propulsie si carburantul folosit, dar si tipurile de masinarii care le permiteau sa zboare, precum si exercitiile de yoga cerute pentru a-i pregati pe pasageri pentru zboruri la altitudini foarte mari. De asemenea, mai erau descrise si costumele pilotilor, precum si regimul alimentar prescris pentru ei.

Partea pur tehnica continea 32 de secrete de pilotaj si de manuire a instrumentelor de zbor. Fiind scrisa in sanscrita, aceasta parte fost cel mai greu de tradus in termeni tehnici aeronautici contemporani.




In textele vechi indiene se vorbeste despre fiinte si obiecte venite din cer. Inteleptii spun ca si unele temple budiste au fost facute de extraterestri.

Cu toate acestea, s-a descifrat faptul ca acele nave puteau sa se deplaseze in toate directiile, iar unele dintre ele puteau decola chiar vertical. Aparatele de bord permiteau ca vasele sa fie facute invizibile pentru privirile inamicilor, de asemenea, permiteau captarea imaginilor din exterior si proiectarea lor pe un ecran intern, de asemeni trimiterea unor fascicule luminoase mortale, cu ajutorul unor oglinzi. Alte componente tehnice erau destinate captarii a 7 forme de energie diferite, necesare bunei functionari a navelor. Aceste energii poarta nume sanscrite si sunt greu de identificat, dar se pare ca energia solara si cea antigravitationala sunt mentionate.

Pe de alta parte, propulsia obiectului zburator era asigurata de niste motoare alimentate cu un carburant de culoare galbuie, ce trecea printr-o alta masinarie ce functiona pe baza de mercur, al carei rol inca nu a putut fi stabilit. Prezenta mercurului drept sursa de energie pare a fi o constanta in descrierea vaselor zburatoare "vimanas". Dar cel mai surprinzator lucru din cartea aceea sunt schitele si planurile care vin sa ilustreze textul: astfel, unele nave aveau aripi, altele semanau cu niste constructii mari, de forma conica, care puteau sa se ridice in aer pe verticala, in timp ce un alt tip era de dimensiuni uriase, putand sa transporte armate intregi. Motoare si echipamente tehnice apareau desenate atat pe planuri, cat si pe nave.



O stiinta pierduta

Cu toate acestea, este evident ca era imposibil sa se incerce construirea unor asemeni nave zburatoare doar prin intermediul elementelor din "Vymaanika". Ar fi ca si cum am incerca sa construim un avion Airbus doar utilizand un articol descriptiv dintr-o revista de popularizare.


Astfel de texte nu sunt decat urmele unei memorii stiintifice pierdute de mult, de la posibila prabusire a unei civilizatii care ar fi putut sa atinga un astfel de nivel tehnologic. Aceasta ne face sa ne gandim la Atlantida si la ipoteticul "Imperiu al lui Rama" care a precedat civilizatia hindusilor. Acele obiecte zburatoare puteau apartine unor civilizatii antediluviene, uitate. Doar memoria oamenilor si tenacea traditie orala au mai pastrat mici urme, care au fost incet-incet inghitite de catre miturile si legendele lumii.

Carele zburatoare ale zeilor si minunile care se petrec in povestile traditionale pastreaza poate amintirea unui cer traversat de catre nave stralucitoare, pe care regii si eroii aveau dreptul sa le piloteze. In India, de foarte multe ori, diferenta dintre un erou si un zeu este infima: povestile despre ei, relatate inca de la originea civilizatiei, ii fac sa se intalneasca, sa se lupte sau sa se iubeasca ca niste simpli muritori.

Zeii din istoria omenirii nu sunt, de fapt, decat niste oameni divinizati datorita realizarilor lor, de catre timp si legenda. Cu cat sunt mai vechi, cu atat se afla in sfere celeste mai inalte. Poate ca unii dintre zei sunt doar niste eroi civilizatori, veniti din alta parte...




O suta de sori si o suta de luni

Cea mai expresiva descriere a unei masini zburatoare se afla in cunoscuta poveste a lui Rama, regele Ayhodiei, si minunata sa sotie, regina Sita. Evenimentul se desfasoara catre sfarsitul povestii, cand Rama, ajutat de catre fratele sau Lakshmana si de catre prietenul sau Hanuman, a reusit, dupa o batalie infioratoare, sa il invinga pe regele din Lanka, care, impins de catre focul dorintei, o rapise pe frumoasa Sita la bordul unei nave zburatoare numita Puspaka.


Iata fragmentul intr-o traducere aproximativa:

"La venirea zorilor, Rama, luand carul ceresc Puspaka pe care i-l daruise Vibhishana, s-a pregatit de plecare. Acest car mergea de unul singur. Era mare si frumos ornat. Era inalt si avea doua etaje de camere cu ferestre... Cand s-a ridicat in aer si a pornit, in urma sa s-a auzit un sunet melodios. (...) carul Puspaka, care seamana cu soarele, apartine fratelui meu. El a fost cumparat de catre puternicul Ravanna. El zboara prin aer, putand sa ajunga oriunde vrea gandul tau. Seamana cu un nor luminos de pe cer si a fost construit de catre marele Vishvakarman. (...) Mai apoi, Rama, gata sa se intoarca acasa, in Ayhodia, in nordul Indiei, a invitat-o pe Sita, pe Lakshmana si pe Hanuman, precum si pe multi dintre razboinicii care au participat la lupta impotriva lui Ravanna, sa se urce la bord. In 3 zile, el a parcurs cei 5000 de kilometri care il desparteau de palatul sau".

Unii cercetatori ai istoriei antediluviene cred ca Rama se afla in fruntea unui imperiu care se intindea din Himalaya pana in Sri Lanka. Marile epopee ale Indiei, cum ar fi "Ramayana" si "Mahabharata", ar putea contine amintirea acestor evenimente majore, care au avut loc intr-un imperiu disparut.




Si Mahabharata ne vorbeste despre "vimanas".

Iata un fragment semnificativ: "Gurkha, zburand cu puternicul si rapidul sau Vimana, a aruncat catre cele trei orase ale vrishnilor si andhakas un proiectil incarcat cu toata puterea universului. O coloana de foc si de fum la fel de luminoasa ca mii de sori s-a ridicat in toata splendoarea sa. O stralucire de metal, un gigantic mesager al mortii, care a redus la cenusa locuitorii acestora. Corpurile lor erau arse. Parul si unghiile le cadeau, venele lor se spargeau din senin, iar pasarile s-au albit. Dupa cateva ore, intreaga lor mancare era stricata. Pentru a scapa de acest rug de foc, unii dintre soldati s-au aruncat in rau"...
"Aflat in carul sau zburator, Saubha s-a oprit pe cer la mare distanta. El a aruncat atunci sageti, topoare, lanci si flacari, fara incetare. Pe cer pareau sa fie o suta de sori, o suta de luni si miriade de stele. Nu se mai putea distinge ziua de noapte. Mai apoi, Krishna a raspuns la acest atac tragand cu propria sa arma : un disc de foc care a taiat in doua nava zburatoare a dusmanului, care a cazut pe pamant, zdrobindu-se".

Aceste relatari de lupte aeriene abunda, la fel ca si descrierea armelor devastatoare utilizate in timpul ostilitatilor. "O dara de foc incandescenta, fara fum... mii de sageti de foc au cazut asupra dusmanului. Intunericul s-a asternut peste intreaga lume. Din nori ploua cu cenusa, vantul batea cu putere, iar intreg pamantul s-a cutremurat sub puterea acelor arme. Elefantii au luat foc, iar animalele mureau tarandu-se."

Sa fie vorba doar de fantezia unui rapsod popular?

Cuptorul cu mercur

Vehiculele zburatoare sunt o constanta in textele sacre indiene. Ele sunt intalnite in "Rig Veda", textul cel mai vechi, in epopeele deja citate, in "Puranas", cat si in paginile numeroaselor texte mitologice ce il vizeaza pe Krishna. Alte texte si legende populare au aparut in India medievala, vorbind, de asemenea, despre vehicule aeriene sau masinarii celeste.

O lucrare mai speciala ii este atribuita regelui Bhoja, un monarh din secolul al XI-lea: "Samaranganasutradhara". In aceasta carte exista un capitol despre masinariile zburatoare, foarte bogat in informatii tehnice.

Astfel, se ofera sfaturi pentru construirea lor si aflam ca modul lor de propulsie este un rezervor cu mercur. "Corpul lui vimana trebuie sa fie solid si rezistent, precum o pasare uriasa, facuta din materiale usoare. In interior, trebuie instalat motorul cu mercur, cu furnalul de fier asezat deasupra. Gratie puterii continuta in mercur, este pusa in miscare elicea si astfel omul aflat in interior poate calatori o mare distanta pe cer. Vimana se poate misca si pe verticala, dar si inainte sau inapoi. Gratie acestor masinarii, oamenii pot zbura prin aer, iar fiintele celeste pot cobori pe Pamant".


Daca astfel de cunostinte stiintifice au putut inflori in antichitate, ele erau, ca si in zilele noastre, apanajul unei elite religioase si stiintifice. Ele trebuiau pastrate secrete, fiind transmise de la maestru la discipol. Din aceasta cauza, memoria colectiva a pierdut esentialul acestor cunostinte antice, nepastrand decat o amintire difuza, intrata in legenda. Cat despre tratatele tehnice, precum "Vymmanika shaastra", ele au ramas prea vagi pentru ca inginerii de astazi sa poate trage un real profit stiintific de pe urma lor.

In orice caz, aceste cunostinte par sa fi fost intotdeauna protejate cu sfintenie de catre dinastiile initiatilor, ele transmitandu-se doar prin traditie orala. Imparatul budhist Ashoka, in secolul al III-lea inainte de Hristos, a infiintat un colegiu din 9 intelepti, pentru a reuni in 9 carti totalitatea stiintelor si tehnicilor cunoscute la vremea respectiva. Una dintre aceste lucrari trata antigravitatia. Ele au fost mai apoi ascunse intr-un loc sigur, pentru ca nimeni sa nu le poata folosi in scopul razboiului. Acum cativa ani, guvernul chinez a trimis la universitatea din Chandigarh un manuscris descoperit la o manastire budhista din Lhassa. Acesta a fost tradus de catre orientalistul britanic Ruth Reyna si trimis inapoi in China. Chinezii au afirmat ca il folosesc in cadrul programului lor spatial, pentru ca textul trata tehnici folosite in calatoriile catre alte planete. Reyna a afirmat ca tehnicile descrise se bazau pe antigravitatie, utilizand o forta care le permitea pilotilor yoghini avansati sa leviteze. Manuscrisul mai releva si secretul invizibilitatii si programa o expeditie catre Luna.

Vimana de pe malul marii

O intamplare extraordinara a avut loc intr-o dimineata din anul 1895, pe plaja Chowpathy, in apropiere de Bombay, in fata unei multimi aflate la o manifestatie, condusa de catre liderul nationalist Mahadeva Govinda Ranade. Un straniu obiect zburator s-a ridicat din ocean in aer, de unul singur, fara pilot, pana la peste 500 de metri deasupra oamenilor incremeniti, s-a clatinat pe cer, apoi s-a prabusit precum un meteorit pe nisipul plajei.

La vremea respectiva, evenimentul a fost comentat pe larg in ziarul "Poona", fiind reluat mai apoi in "Deccan Herald", pe 19 decembrie 2003. Autorul "minunii" era un sanscritist eminent: Shivkar Bapuji Talpade, nascut in Bombay, in 1864. Dar care este legatura intre studiul sanscritei si inventia unui aeroplan? Faimosul "Vymaanika Shaastra" despre care am vorbit mai sus, dar si alte tratate vechi despre vimanas, pe care Talpade le studiase inca din tinerete. Ceea ce l-a frapat imediat a fost combinarea motorului cu mercur cu energia solara. El a reusit astfel sa decripteze textele si sa construiasca un vimana pe care l-a facut sa zboare pana la 500 de metri altitudine. Obiectul sau a fost insa uitat, pentru ca autoritatile britanice nu au apreciat in mod deosebit evenimentul, interzicandu-i lui Talpade sa repete acea experienta. Resturile ramase din vimana au fost vandute unor cumparatori straini. Talpade a murit in 1916, fara sa cunoasca gloria pe care o merita.

Si mitologia chineza este plina de zeitati care calatoreau cu care zburatoare. Si din textele biblice putem afla ca poporul evreu a fost ghidat de catre faimosii elohimi, care s-au insurat cu fiicele oamenilor, pentru ca erau frumoase, despre bravul Ezechiel, care isi pazea linistit oile, cand un vimana, avand forma "unor roti de fonta cu ochi de jur imprejur", a aterizat chiar langa el. Cat despre Enoch, el a fost imbarcat intr-o nava zburatoare pilotata de catre "elohimi", care l-au dus astfel pana la Ierusalim. Foarte speriat, si tremurand de frica, el a vazut Pamantul rasturnandu-se, orizontul inclinandu-se la decolare.

Se pare ca si civilizatiile antice mesopotamiene au avut contacte permanente cu fiinte civilizatoare care calatoreau pe calea aerului. In Egipt, s-a gasit un obiect de lemn, avand forma unui avion. Acelasi tip de obiect, dar facut din metal, a fost descoperit si in America precolumbiana. In templul din Abydos, niste hieroglife stranii amintesc de propriile noastre avioane si elicoptere.

Extraterestrii uriasi din Israel.

 
Refahim", gigantii biblici, se intorc in Israel. Asa sustine Barry Chamish, un scriitor si ufolog din Tel Aviv

Uriasii sunt strans legati de istoria veche a evreilor. Populeaza folclorul si sunt mentionati si in Biblie, intre potopul lui Noe si perioada regelui David. Nefilimii, deveniti dusmanii de moarte ai poporului lui Abraham, se pare ca au avut drept descendenti niste uriasi. Din anul de gratie 1993, ei au revenit brusc in atentia autoritatilor si a opiniei publice din Israel, purtati pe "aripi" de OZN-uri. "Uriasii se-ntorc" si-a titrat Canalul Unu al televiziunii israelite o emisiune care a facut sa explodeze audienta.
Pentru unii cercetatori, intoarcerea acestor fiinte cazute din ceruri este un fapt incontestabil,
navele lor zburatoare fiind filmate. In plus, ei au lasat numeroase urme materiale ale trecerii lor. Cele mai multe dintre ele au fost descoperite in regiunea Rosh Haayin.


Primul incident care a propulsat Israelul in era ufologiei contemporane a avut loc pe 28 septembrie 1990. In seara aceea, un mecanic auto in varsta de 27 de ani, pe nume Ami Achrai, mergea cu masina pe un drum aflat la sudul orasului Haifa cand, deodata, a vazut un obiect zburator despre care a crezut ca este un elicopter. Acesta parea ca are probleme mecanice si se invartea pe deasupra plajei Shikmona, pe malul Mediteranei. Ami a oprit masina si a observat, stupefiat, ca de fapt era vorba despre un disc zburator care emitea o lumina rosie intensa si care, la un moment dat, a disparut brusc.

Dovezi materiale


Doua zile mai tarziu, Ami Achrai a mers sa cerceteze plaja cu pricina, de data aceasta insotit de Hadassah Arbel, un ufolog recomandat de politie. Cei doi barbati au descoperit atunci ceea ce a fost considerat ulterior drept una dintre cele mai importante dovezi ale existentei ozn-urilor. Raza luminoasa emisa de catre farfuria zburatoare sapase o elipsa cu un diametru de 15 metri pe nisipul plajei.
Dar si mai interesanta era imaginea pe care o reproducea vegetatia din jur, ce nu fusese arsa: fotograma exacta a unui pilot aflat in fata unui tablou de comanda. In plus, esantioanele de nisip ars, culese de catre cei doi si trimise la emisiunea "Sightings" a televiziunii americane, s-au topit din cauza caldurii reflectoarelor de pe platou. Testele ulterioare au dovedit ca nisipul era acoperit cu o hidrocarbura ce se topea la o temperatura medie. Laboratorul nu a putut insa sa dea nici o explicatie umana sau naturala a acestui fenomen.
Evenimentul observat de Ami Achrai s-a repetat pe 6 iunie 2002. Pe nisip a aparut o noua amprenta de OZN, la doar cativa metri de aparitia precedenta. Plus acelasi desen vegetal care reprezenta un pilot in fata tabloului de comanda. In sfarsit, pe 27 aprilie 2003, doi adolescenti au afirmat ca au vazut, si ei, o farfurie zburatoare explodand deasupra plajei de la Shikmona.

O prabusire reala?

Cand s-a verificat aceasta ultima marturie, pe plaja au fost descoperite bucati de metal alb. Ufologii israelieni, bucurosi ca dispun, in sfarsit, de elemente tangibile pentru a efectua analize stiintifice, au trecut imediat la testarea lor. Metalul, ce parea a fi in fuziune, s-a dovedit, totusi, rece, la atingere. In plus, el se transforma in cenusa alba atunci cand era atins cu mana. Scufundat in apa, emitea o lumina incandescenta. In sfarsit, activitatea magnetica la locul presupus al prabusirii era de 6000 de ori mai mare decat normal. In cele din urma, s-a constatat ca relicvele erau din magneziu pur.
Relicvele gasite pe plaja Shikmona au permis apropierea evenimentului petrecut acolo de un altul, petrecut in pestera lui Elijah, un sanctuar biblic aflat la aproximativ 200 de metri nord de plaja Shikmona. Conform Bibliei, aici predicase profetul Ilie, provocandu-i pe cananeeni la o lupta menita sa dovedeasca suprematia dumnezeului in care credeau. Ramasagul consta in arderea unui bivol viu. In vreme ce Baal, idolul cananeenilor a ratat incercarea, dumnezeul lui Ilie a trimis din cer o raza de lumina care a ars animalul pe loc. Sa fi fost aceeasi raza incandescenta ce a topit nisipul plajei din Shikmona, cateva mii de ani mai tarziu? Cercetatorii ufologi raspund afirmativ. In grota lui Elijah se afla un desen stravechi ce reprezinta replica exacta a craterului descoperit pe plaja din Shikmona, la inceputul anilor '90.



Cercurile uriasilor, de pe inaltimile Golan


De la aceasta explozie, in Israel nu a mai fost raportata nici o alta manifestare extraterestra, pana in momentul cand micul oras Kadima a devenit, dintr-o data, teatrul unei importante activitati ufologice. In dimineata zilei de 20 aprilie 1993, doamna Tsiporet Carmel s-a trezit speriata de lumina orbitoare ce patrundea prin fereastra. A deschis geamul si, incremenita de uimire, a vazut in fata casei sale o nava ciudata, ce statea pe sol, parand a creste din ce in ce mai mult. La cateva zeci de metri distanta, se afla o creatura de aproximativ 2 metri inaltime, imbracata cu un fel de
salopeta metalica, si care parea ca poarta pe cap o palarie asemanatoare cu aceea a apicultorilor.
Pentru ca era vorba despre prima intalnire directa cu un extraterestru raportata in Israel, d-na Carmel s-a temut sa nu ajunga de rasul lumii. Dar exact pe locul unde ea vazuse nava, s-a descoperit un cerc de aproximativ 4 metri si jumatate, unde pamantul fusese ars. Acolo au fost gasite si ramasite de metal, ce s-a dovedit a fi siliciu pur. Peste cateva zile, alte doua cercuri identice au fost descoperite in gradina femeii. Ele pareau a fi trasate cu ajutorul unui lichid de culoare rosie, ce s-a dovedit a fi compus din cadmiu.

Intalniri de gradul trei

Alti doi cetateni din orasul Kadima si mai tarziu chiar trezoriera municipala, Shosh Valud, au afirmat ca au trait experiente similare celei relatate de d-na Carmel. In luna iunie, a fost randul altei femei, Hannah Somech, sa se intalneasca fata in fata cu un urias. Ea locuia la Burgata, la 5 kilometri de Kadima. In dimineata cu pricina, se afla in bucatarie. Dintr-o data, pe geam, a vazut cum cainele ei este aruncat in sus, inainte de a se zdrobi de zidul curtii. A iesit repede afara din casa, dar s-a trezit fata in fata cu o creatura de doi metri inaltime, imbracata cu o salopeta metalica, ce ii examina cu atentie camioneta parcata in curte. Furioasa, ea l-a intrebat pe extraterestru: "Ce ai facut cu cainele meu?". Raspunsul, telepatic, nu s-a lasat asteptat: "Sterge-o! Sunt in misiune. As putea sa te strivesc ca pe o furnica daca as vrea". Mai tarziu s-a descoperit in gradina lui Hannah un cerc cu diametrul de 4 metri si jumatate, unde iarba era patata cu un lichid de culoare rosie: cadmiu.

O dovada evidenta

In decembrie 1993, in satul Yatzitz, batrana Casatini, impreuna cu o prietena, au auzit o explozie ce a facut sa se cutremure temelia casei. Usa s-a deschis brusc si prin despicatura ei cele doua femei au vazut o creatura de aproximativ 2 metri si jumatate inaltime, imbracata intr-un costum metalic, a carei fata parea a fi ascunsa de un "halou". Foarte speriate, au trantit usa si au chemat politia. Sositi rapid, agentii au descoperit niste urme foarte adanci de cizme, ce se afundau la 35 de centimetri in pamantul uscat, dovedind, astfel, ca cel ce le-a lasat cantarea aproximativ o tona. Temandu-se de un act terorist, politia a chemat armata in ajutor, dar anchetatorii militari s-au multumit sa emita o ipoteza fantezista, conform careia urmele lasate erau ale unor senile.
Cu toate acestea, dupa incidentul de la Yatzitz, nenumarate aparitii de fapturi uriase au fost raportate in mod constant, in aproape toate orasele Israelului. Ca si in cazurile precedente, martorii acestor aparitii erau in exclusivitate femei. Dintre sapte cazuri urmarite de catre anchetatori, in trei dintre ele persoanele respective au continuat sa primeasca regulat mesaje telepatice. Cea mai convingatoare dovada a acestor vizite este concordanta descrierilor facute de catre toate femeile, care nu se cunosteau intre ele: era vorba despre un urias de aproximativ 2 metri inaltime, span si cu fata rotunda. S-ar parea ca aceste creaturi lasau in mod deliberat urme ale trecerii lor. Si anume niste urme atat de evidente, incat ufologii israelieni sunt convinsi ca, la fel ca in urma cu cinci mii de ani, uriasii cutreiera iarasi pe pamantul Israelului.

Opera uriasilor?

Se pare ca uriasii din epoca biblica au fost cu mult mai mari decat muritorii.


Patul regelui uriasilor, Og din Bashan, avea 4 metri lungime. Pe teritoriul sau, care se intindea pe inaltimile platoului Golan, mai dainuieste in prezent stravechiul "Cerc al uriasilor", compus din 5 cercuri concentrice de piatra, cel mai mare masurand 159 de metri in diametru. Doua deschideri facute in aceste cercuri ar fi permis masurarea solstitiilor si ascensiunea stelei Sirius, in anul 3000 inainte de Hristos. Situl ramane o enigma pentru arheologi, pentru ca nu au descoperit nici o similitudine cu altele prezente in Orientul Mijlociu. De altfel, constructia sa este anterioara cu cel putin 500 de ani celei a piramidelor si nu poate fi opera nomazilor care locuiau acolo in acea perioada. Constructorii ar putea fi niste straini, dar, conform Bibliei, singurii "straini" care locuiau in zona aceea erau uriasii.

Anul de varf: 1996

Anul 1996 a fost deosebit de bogat in aparitii de OZN-uri in Israel. Intr-adevar, au fost fotografiate mai multe farfurii zburatoare. In luna decembrie, o familie din Netanya a afirmat chiar ca se afla in contact permanent cu niste fiinte mici, de culoare gri. Aceste marturii au fost sustinute de o multitudine de dovezi materiale, mai ales de descoperirea unor pietre capabile sa topeasca gheata in mod
instantaneu, fara interventia vreunei surse energetice cunoscute. In noiembrie 1997, a fost filmat un ozn deasupra Tel-Avivului. Expertii isi pun in continuare intrebari in legatura cu provenienta sa.

Urme stranii

Urmele de uriasi descoperite la Yatzitz se intindeau pe o distanta de 8 kilometri. Daca pe alocuri unele dintre ele masurau 35 de centimetri in adancime, tocul nu se infunda niciodata in pamant mai mult de 5 centimetri. Cu alte cuvinte, creatura respectiva ar fi mers pe varful picioarelor. Distanta dintre doua urme era uneori de 3,5 metri. Este greu de crezut ca ele au fost lasate de catre un om. Ar fi trebuit ca acesta sa fie campion mondial la saritura in lungime si sa cantareasca aproximativ o tona.

Mutilari de animale

Urmele circulare si intalnirile cu extraterestrii nu sunt singurele incidente misterioase care au fost raportate la Kadima si in imprejurimi. Intr-o dimineata de ianuarie 1995, crescatorii Amos si Rachel Guetta si-au gasit animalele ucise si mutilate in mod ciudat. Toate oile aveau capul ras si in cutia craniana fusesera facute gauri. Gainile si cainele de la ferma erau de asemenea moarte. Aceasta enigma nu a fost inca rezolvata.


Supliment de ancheta

Uriasii de pe micul ecran

In vara anului 1993, marturiile atestand prezenta uriasilor pe teritoriul Israelului au facut ca foarte seriosul post de televiziune "Channel One" sa difuzeze un documentar in legatura cu acest subiect. Doi dintre martorii de la Kadima, Tsiporet Carmel si Shosh Valud au fost intervievate, la fel ca si ufologii ce au studiat amprentele circulare caracteristice lasate de catre OZN-uri pe sol. Spre marea mirare a personalului de la postul de televiziune israelit, telespectatorii s-au declarat convinsi de existenta acestor extraterestri. Alti doi martori au aparut intr-o emisiune ulterioara. Era vorba despre doua femei in varsta de 30 de ani, ce locuiau in Tel-Aviv, la 20 de kilometri distanta una de cealalta. Astfel, la inceputul acelei veri, doua creaturi imense, cu craniul span, si-au facut aparitia in locuintele impricinatelor, fiind insotite de o raza de lumina. Prin telepatie, li s-a explicat ca nu au de ce sa se teama. Uriasii au "plutit" mai apoi prin apartament, lasand un praf galben si urat mirositor pe mobila. Dupa cateva minute, au disparut la fel de brusc cum au aparut.

Filmul exploziei

In noiembrie 1998, ufologul Barry Chamish a intrat in posesia unei casete video a coliziunii dintre doua nave zburatoare neidentificate, deasupra orasului Rosh Haayin. Fotografiile arata farfuriile zburatoare inainte si dupa impact. Aceste imagini au fost filmate in 1996, de catre un imigrant iugoslav, pe nume Spasso Maximovitch. Jeff Saino, un specialist de elita de la laboratoarele MUFON, a analizat filmul. Tinand cont de viteza celor doua nave si de faptul ca explozia nu a lasat in urma ramasite, el a declarat filmarea drept autentica. "Acceleratia, talia redusa si explozia nu se explica prin metode conventionale", a afirmat el. "Acest caz ramane o enigma".

Elfii traiesc printre noi.

 
Undeva în apropiere de Cercul polar, între Marea Groenlandei şi Atlanticul de Nord, pe o insulă clădită din joaca focului şi a apei, a vulcanilor şi a gheizerelor, oamenii trăiesc şi astăzi în bună vecinătate cu elfii, cu zânele şi cu îngerii. Ceea ce vă spun nu este o poveste, ci se petrece într-o ţară europeană marcată în orice atlas geografic: Islanda.

Când am ajuns la Festivalul de Film Transilvania şi am intrat în sala unde urma să ruleze “Ancheta asupra lumii invizibile”, mi-am făcut un rezumat al informaţiilor pe care le deţineam despre Islanda. Vulcani, gheizere, capitala Reykjavik şi cântăreaţa de muzică pop Bjork, cea care a luat premiul pentru cea mai bună actriţă la Cannes în 2000- cam asta a fost tot ce am găsit în “arhivă”. Filmul documentar al lui Jean Michel Roux are însă darul de a deschide poarta către sufletul poporului islandez, căruia i-am descoperit puritatea şi o rară frumuseţe. De aceea, mi-am dorit să ştiu mai multe despre el şi despre ţinutul fabulos pe care îl locuieşte.

Situat la îmbinarea plăcilor tectonice eurpeană şi americană, teritoriul acestei ţări este adeseori remodelat de cutremure şi de erupţii vulcanice. Istoria sa a început la sfârşitul secolului al IX- lea, când fermierii norvegieni şi vikingii i-au populat ţinuturile sălbatice, aducând şi celţi din Irlanda. În anul 930 ei au format prima adunare democratică din Europa, Althing (Parlamentul Irlandez). Cei 283.000 de locuitori ai Islandei vorbesc şi astăzi aproape la fel ca strămoşii lor: vechea limbă scandinavă.

Tot lor le aparţine recordul de a fi ales prima femeie preşedinte, Vigdis Finnbogadottir, care a condus ţara din 1980 până în 1996.

Oricât ar părea de ciudat, Islanda nu are o reţea de cale ferată; transportul se face cu maşini, avioane sau nave. Islandezii se pot însă mândri cu un nivel de alfabetizare al populaţiei de 100% (99,9% dacă e să fim riguroşi...), cu un nivel de sărăcie al populaţiei de 0%, dar şi cu extinderea tehnologiilor moderne în toate domeniile.

Deşi toate aceste lucruri deja spun despre ei că sunt „altfel”, totuşi ceea ce îi deosebeşte, la modul emblematic, de alte naţii, este credinţa lor în existenţa fiinţelor supranaturale, pe care le numesc „poporul ascuns”.



Un oraş în mai multe dimensiuni

Conform sondajelor, 10% dintre islandezi sunt convinşi că îşi împart insula cu elfii, alţi 10% neagă această idee, în vreme ce majoritatea de 80% consideră că existenţa fiinţelor invizibile este o posibilitate demnă de luat în seamă. Hafnarfjordur, un mic port aflat în apropiere de capitala Reykjavik, pare a fi locul în care oamenii convieţuiesc în cea mai deplină armonie cu aceste fiinţe subtile.

Ei au contactat-o pe Erla Stefansdottir, profesoară de pian şi clarvăzătoare, pentru a le desena o hartă mai specială. Astfel, una dintre atracţiile turistice ale micului port islandez este o plimbare pe la „căsuţele elfilor”. Primarul din Hafnarfjordur, Magnus Gunnarsson, s-a arătat mândru de documentul ce atestă lumea invizibilă din oraşul pe care îl conduce. Foarte încântat de simpaticii lor vecini, el a declarat că „în felul acesta, şi turiştii vor putea descoperi că în oraşul nostru, alături de locuitorii obişnuiţi, trăiesc şi fiinţe supranaturale”.

Întrebată cum este posibil ca în acelaşi spaţiu să convieţuiască oameni şi elfi, clarvăzătoarea Erla a explicat că lumea are mai multe dimensiuni. De exemplu, spune ea, „într-o pădure montană pot trăi tot feluri de creaturi: elfi, gnomi, pitici, zâne. Ele nu sunt observate de oameni deoarece au o frecvenţă de vibraţie diferită de a noastră, care corespunde planurilor eteric sau, uneori, astral. Este posibil chiar ca aceste fiinţe, cel mai adesea inaccesibile vederii umane obişnuite, să nu se perceapă unele pe altele, tot din cauza nivelelor lor de vibraţie diferite.”

Dar Erla a văzut elfi încă de când era copil şi atunci era convinsă că acesta este un lucru obişnuit. „Până la 6-7 ani, copiii văd mai multe decât adulţii. Cred că foarte mulţi dintre ei au tovarăşi de joacă invizibili, dar nu realizează că sunt elfi.”

O fetiţă de 9 ani, Audur Gudmundsdottir, povesteşte cu convingere cum se joacă ea cu elfii, care au cam jumătate din înălţimea ei.Într-o zi a căzut când se zbenguia pe afară, iar o femeie-elfă i-a deschis uşa casei ei, aflată într-o piatră mai mare, şi i-a dat să mănânce o prăjitură în formă spiralată şi să bea un suc de banane mai deosebit. Audur îşi descrie cu însufleţire prietenii despre care spune că sunt foarte discreţi, ies doar noaptea şi niciodată în timpul zilei. Mama ei, căreia fetiţa i-a adus ca dovadă o cheie de la căsuţa elfilor, un mic obiect metalic cu crestături, nu exclude posibilitatea ca povestirile micuţei să fie adevărate. Şi mărturii ca acestea poţi întâlni la tot pasul în Islanda.



Oficialităţile le protejează locuinţele

În ultimii ani inginerii constructori au fost de mai multe ori nevoiţi să refacă planurile autostrăzilor numai pentru a ocoli locuinţele elfilor. De asemeni, edilii primului mall au avut grijă să monteze cablurile electrice şi alte instalaţii subterane cât mai departe de presupusele sălaşuri ale gnomilor şi feelor. Cuplurile care plănuiesc să-şi ridice o casă apelează şi ele la persoane cu percepţii extrasenzoriale, pentru a se asigura că locul nu este deja ocupat... În Islanda aceste precauţii nu sunt privite ca excentricităţi, ci ca simple precauţii.

„Alături de noi trăiesc nenumărate creaturi nevăzute, care folosesc ca porţi de trecere în lumea lor eterică pietre şi stânci mai mari din lumea noastră fizică”, spune Brynjolfur Snorrason, fermierul clarvăzător specializat în indicarea zonelor locuite de „poporul ascuns”( huldu folk). El este adeseori consultat de antreprenorii de construcţii care nu vor să intre în conflict cu micuţii lor vecini supranaturali.
„Poate este o ţară mai deosebită”, spune Arni Bjornsson, şeful departamentului de studii etnologice de la Muzeul Naţional al Islandei. „Chiar şi cei mai sceptici ingineri, care susţin că nu cred în superstiţii, preferă să ocolească movilele şi pietrele despre care clarvăzătorii spun că sunt locuite de elfi, decât să le distrugă şi să rişte astfel să-i supere pe cei nevăzuţi.”

La începutul anului 1999, de pildă, Agenţia pentru construcţia drumurilor din Islanda a trebuit să modifice proiectul iniţial al unei noi şosele ce pornea de la Reykjavik, după ce a avut loc un protest al locuitorilor zonei, pentru că traseul ar fi deranjat locuinţa unor elfi de sub o stâncă.
„Câtă vreme oamenii sunt convinşi de realitatea lumilor subtile şi a elfilor, noi căutăm să respectăm credinţele tuturor”, a spus Viktor Ingolfsson, un oficial de la Administraţia drumurilor publice. „Dacă aceasta presupune să ocolim o piatră a elfilor, ne acomodăm la această cerinţă.”

Constructorii de drumuri ţin cont de aceste indicaţii ale clarvăzătorilor şi datorită faptului că s-au convins de mai multe ori de efectele nefaste pe care le are încălcarea lor. Sunt binecunoscute cazurile de defectare a maşinilor şi echipamentelor de construcţii sau de îmbolnăvire subită a celor care au mutat în mod brutal pietre ale elfilor.
„Pentru cei mai mulţi oameni, poporul ascuns este plin de blândeţe”, explică Magnus Skarphedinsson, profesor la Şcoala de Studii Elfice şi expert în Elfi. „ Dar dacă sunt agresaţi, este posibil să se petreacă lucruri mai puţin plăcute. Fie că proiectul va costa foarte mult, fie că unii muncitori se îmbolnăvesc. Aşa că nu e recomandat să-i superi pe elfi.”

Au susţinere la nivel prezidenţial

Fosta preşedintă a Islandei (în perioada 1980- 1996), Vigdis Finnbogadottir, nu exclude nici ea prezenţa fiinţelor subtile pe harta invizibilă a ţării sale. Cu multă diplomaţie, ea aduce un argument imbatabil: „ Nu am văzut elfi şi nici fiinţe invizibile. Nu am întâlnit încă o fantomă, deşi am auzit adesea vorbindu-se despre ele. Acest gen de credinţă nu mai există în Franţa sau în Spania, pentru că acestea sunt ţări catolice. Catolicismul este atât de puternic, încât nu mai lasă loc pentru alte credinţe. În Evul Mediu, islandezii au adaptat catolicismul pentru a se potrivi cu moştenirea lor păgână şi au continuat să spună poveşti despre fiinţe supranaturale, elfi şi fantome. Existenţa elfilor, a fantomelor, a extratereştrilor şi a vieţii de după moarte nu a fost niciodată dovedită. Este la fel ca şi în cazul lui Dumnezeu. Nimeni nu a dovedit că El există, dar nici contrariul.”

Actualul preşedinte al Islandei, Olafur Ragnar Grimsson, are şi el o explicaţie a prezenţei poporului ascuns: puternicul sentiment al singurătăţii şi al izolării, caracteristic islandezilor. „Islandezii au fost întotdeauna puţini la număr, de aceea în timpurile străvechi ei şi-au dublat numărul cu personaje invizibile din legendele cu elfi şi zâne”, a afirmat el într-un interviu acordat la reşedinţa prezidenţială de la Bessastadir.

Paranormalul e la el acasă

În fiecare ţară există mediumi, clarvăzători şi susţinători ai fenomenelor paranormale, precum şi publicaţii de profil, instituţii care studiază ştiinţific aceste domenii. Islanda este însă ţara în care paranormalul şi invizibilul se află la ele acasă. Foarte multe persoane văd şi comunică fără nici o greutate cu elfi, cu îngeri sau cu fantome ale persoanelor decedate.

Clarvăzătoarea Erla Stefansdottir explică esenţa acestui fenomen: „Oamenii consideră că e absolut firesc să călătorească dintr-o ţară în alta şi să cunoască alte popoare. Dar li se pare ciudat să exploreze dimensiunile subtile şi diferitele planuri pe care existăm ca fiinţe. Structura noastră seamănă cu cea a cepei, este stratificată. Învelişurile devin tot mai subţiri pe măsură ce te apropii de nucleu. Iar omul devine din ce în ce mai frumos, cu cât îl cunoşti mai în profunzime.
Întâi vedem corpul fizic şi aura sa, culorile emoţiilor şi atitudinea socială. Aceste straturi formează personalitatea, în spatele căreia se ascunde sufletul. Iar dincolo de suflet se află cea mai intimă structură a omului, Sinele, „izvorul memoriei”. Acesta este nucleul fiinţei umane, acea părticică din Soarele Divin.

Dacă toate aceste elemente sunt conectate, noi atingem perfecţiunea şi devenim una cu Dumnezeu. Devenim mai luminoşi decât cea mai strălucitoare lumină electrică.”

Cine sunt elfii?

Creaturi fantastice din mitologia germană, elfii au supravieţuit în folclorul nord-european. Se consideră că la origine erau o rasă de zei ai naturii şi ai fertilităţii. Sunt înfăţişaţi ca femei şi bărbaţi tineri, de înălţime mică, foarte frumoşi. Sălăşluiesc în păduri, în alte locuri din natură, sub pământ, în izvoare sau pârâuri. Ei trăiesc mai mult în comparaţie cu oamenii, nu îmbătrânesc niciodată şi a uputeri magice.

În mitologia scandinavă sunt cunoscuţi elfii luminoşi care trăiesc în al treilea cer, cei întunecaţi şi elfii negri. Aceştia din urmă sunt fierari pricepuţi, iar în mitologia germană sunt confundaţi cu piticii. Un exemplu de astfel de elfi cunoscători ai artei transmutării şi a prelucrării metalelor sunt nibelungii.

Elfii din mitologia scandinavă au supravieţuit în special în varianta unor femei strălucitor de frumoase, care vieţuiesc în pădure, conduse de un rege-elf. Se spune că pot fi văzute noaptea, dansând prin poieni. Dansurile feelor lasă în iarbă urme circulare, care sunt adeseori asimilate cu cercurile din lanuri. Dacă un om priveşte dansul lor, timpul se comprimă atât de mult încât anii devin ore. Acest fenomen se reflectă şi în lucrarea „Stăpânul inelelor” a lui Tolkien, atunci când personajele plecate în căutarea inelului ajung în Regatul Elfilor, Lothlorien, şi constată că acolo timpul se scurge mult mai încet decât în lumea fizică. De altfel, personajele elfi ale lui Tolkien sunt inspirate din mitologia scandinavă şi celtică.

Mărturii

Brynjolfur Snorrason (fermier şi vindecător)
„ Când eram copil, obişnuiam să mă joc cu elfii şi cu ...spiritele celor trecuţi Dincolo. Eram diferit de cei de vârsta mea, aşa că nu prea vorbeam despre asta. Şi copiii mei se simt grozav împreună cu fiinţele invizibile.Unul dintre ei se joacă mereu cu frăţiorul lui geamăn care a murit. Îi pot vedea clar pe amândoi. Toţi cei şase copii ai mei sunt clarvăzători. Legat de asta cred că atitudinea părinţilor este decisivă: dacă le spui copiilor că nu există clarviziune, această aptitudine nu se va mai dezvolta. Mi se întâmplă uneori să confund lumea aceasta cu cealaltă. Aşa că, pentru orice eventualitate, ca oamenii să nu creadă că sunt nebun, soţia mea îmi interzice să vorbesc în public cu entităţile invizibile. Unele dintre ele arată ca oamenii, altele sunt doar forme colorate.”

Joga Johannsdottir (maseuză)
„ Aveam 11 ani pe atunci, mă aflam pe deal, când am văzut o femeie dispărând într-o piatră. Era normal proporţionată, dar nu mai înaltă decât un copil de 6 ani. N-am încercat niciodată să conving pe nimeni că ceea ce am văzut este real.”

Gudrun G. Bergmann (scriitoare şi ghid turistic)
„Potrivit mediumilor, una dintre aceste două pietre reprezintă o biserică a fiinţelor nevăzute, iar cealaltă este o bibliotecă. Aici locuiesc creaturi străvechi. Vara trecută meditam în faţa stâncii- bibliotecă. Am văzut o fiinţă de-o şchioapă ieşind din piatră. Arăta ca personajul Yoda din războiul stelelor, cu un cap mare, care este simbolul înţelepciunii. El este păstrătorul cunoaşterii din piatră. Secretul Islandei se află în natură, o imensă carte pe care trebuie s-o descifrăm.

Sursa : Revista Misterelor

Adolf Hitler a fost preot in Ecuador ?!

 

Oficial, Adolf Hitler s-a impuscat in buncarul sau din Berlin, in ultimele zile ale celui de-al doilea razboi mondial, pentru a nu cadea viu in mainile Aliatilor. Neoficial, el ar fi reusit sa scape, in haosul care domnea la ora respectiva in capitala Reichului, gasindu-si ulterior refugiul fie pe un submarin, fie in America de Sud, in Spania sau chiar intr-o baza subterana din Antarctica. Potrivit documentelor secrete sovietice, scoase recent la iveala, insusi Stalin nu era convins de disparitia marelui sau rival, pe care-l credea „ascuns” de aliatii occidentali. O ipoteza socanta il plaseaza pe sceleratul tiran intr-un rol cu totul neobisnuit: preot catolic in Ecuador!

Trei personaje fara identitate

Razboiul mondial se incheiase. O fosta membra a serviciilor secrete naziste, Magda Zeitfeld, capturata de americani, a ales sa se puna la dispozitia guvernului de la Washington si a solicitat sa fie dusa in fata colonelului Kevin Stapleford, unul dintre membri de cel mai inalt rang din cadrul OSS (spionajul aliat). Tatal Magdei era un pionier al tehnicilor de protezare faciala si operase la cea mai mare clinica de chirurgie plastica din Germania, clinica ce beneficiase de generoase sponsorizari din partea liderilor Partidului Nazist. Dornic ca fiica si fiul sau sa-i urmeze cariera, doctorul Zeitfeld i-a inscris la facultatea de Medicina si dupa absolvirea acesteia ambii au lucrat sub supravegherea lui. Dar izbucnirea razboiului i-a adus Magdei oportunitatea de a lucra in cadrul spionajului german si de a colabora cu serviciile SS.

Dupa ce s-a predat, ea a descris, sub prestare de juramant, inaintea comisiei aliate de interogatoriu, un incident petrecut in toamna lui 1943. Incidentul a vizat trei oficiali nazisti de rang inalt, care au fost adusi la clinica tatalui sau in conditii de extrema securitate si in cel mai deplin secret. Tatal si fratele Magdei au primit ordinul de a le modifica infatisarea, astfel incat cei trei sa devina de nerecunoscut. Nu a existat nici un mijloc de identificare si internarea celor trei nu a fost consemnata in nici un registru oficial. Pentru a pastra secretul, capetele celor trei au fost bandajate, si doar cativa oameni stiau cine sunt cu adevarat.


Sosii pentru dictator

De altfel, tatal si fratele Magdei nu le-au cunoscut adevaratul chip decat atunci cand i-au operat. Femeia a declarat anchetatorilor ca tatal ei primise ordinul de a le face acelor oameni trasaturi semitice cat mai evidente. Dupa ce vindecarea a fost completa, in urma interventiilor chirurgicale realizate, cei trei au fost urcati pe un submarin din portul Bremerhaven si au disparut intr-o directie necunoscuta. Magda Zeitfeld a declarat ca unul dintre acei oameni era, cu siguranta, Adolf Hitler, al doilea fiind Martin Bormann. Ea nu isi aducea aminte cine ar fi putut fi al treilea om, desi chipul lui ii era cunoscut, de la congresele Partidului. Femeia sustinea ca nu se putea insela in privinta lui Hitler, intrucat supervizase personal un program ce viza alterarea infatisarii a patru barbati, ce semanau cu dictatorul nazist, in vederea unei identificari fizice perfecte cu acesta.

Cei patru aveau, pretindea ea, aceeasi inaltime si constitutie ca si Hitler si cel putin trei erau cu siguranta germani. Prin folosirea de implanturi si diverse proceduri chirurgicale, trasaturile lor faciale au fost modificate, incat la final ei pareau efectiv niste copii identice ale lui Hitler. Aceste sosii ale dictatorului nu si-au putut insusi insa, preciza Magda, si tonul si timbrul vocal al acestuia, si de aceea erau folosite la sedinte sau manifestari unde era necesara doar prezenta fizica a acestuia. De altfel, se stie ca dupa toamna lui 1943 Hitler nu a mai tinut discursuri in public si o mare parte a personalului sau de serviciu a fost schimbat.

Cine a murit in locul lui Hitler?

Un alt element interesant ar fi acela ca la doua saptamani dupa ce misteriosii straini au fost „transformati” si parasisera clinica, aceasta a fost inchisa de SS. Personalul a fost mutat la alte clinici iar tatal si fratele Magdei, ca si putinii oameni ce cunosteau identitatea celor trei au disparut fara urma. In cursul ultimului an de razboi de asemenea inregistrarile medicale privindu-l pe Adolf Hitler au fost distruse si majoritatea doctorilor care-l consultasera vreodata au disparut, intr-un mod la fel de enigmatic.

Singura exceptie a fost o tanara tehniciana dentara, care il asistase pe dentistul lui Hitler in toaletarea danturii acestuia, in doua randuri. Ulterior, ea a fost arestata de soldatii Armatei Rosii si a fost capabila sa reconstituie, din memorie, schita danturii lui Hitler, astfel incat, atunci cand in buncarul din Berlin au fost gasite osemintele atribuite lui Hitler, danturile au fost comparate. Nu stim cata acuratete avea desenul tinerei tehniciene dar se pare ca imaginile nu coincideau perfect. Stalin, cel putin, nu a fost deloc convins dar a hotarat sa se declare oficial ca intr-adevar, era vorba despre dantura lui Hitler, doar pentru ca nu cumva Aliatii occidentali sa creada ca dictatorul fugise de sub nasul triumfatoarei Armate Rosii...

Coincidente uimitoare

In 1961, un fost colonel al US Army, pe nume Wendell Stephens, a intreprins o calatorie in Ecuador, in timpul careia a intalnit, in oraselul Cuenca, un preot numit Padre Krespi. Stephens a banuit ca acesta era de fapt Adolf Hitler. Dupa ce a studiat mii de fotografii ale dictatorului nazist, convingerea i s-a intarit; cu atat mai mult cu cat in casa lui din Ecuador, preotul avea unele obiecte de arta de o valoare nepretuita, pe care un banal paroh provincial nu si le-ar fi putut permite, in mod normal. Intrigat, Stephens a incercat sa ia legatura cu fostul sau camarad, colonelul Stapleford, dar acesta murise.

Traia in schimb vaduva lui, nimeni alta decat Magda Zeinfeld, cu care americanul se casatorise, la cativa ani dupa razboi. Nu i-a fost greu lui Stephens sa o convinga pe Magda sa-l insoteasca in Ecuador. Cand femeia l-a vazut pe aproape septuagenarul parinte Krespi a fost, de asemenea, convinsa ca el era de fapt Hitler, avand aceleasi trasaturi pe care tatal sau i le schitase, cu decenii in urma. Ea a recunoscut chiar un tablou vazut candva in Cancelaria Reichului. Krespi, nebanuind nimic, le-a povestit ca fusese crescut la o ferma de la granita italo-austriaca, in nordul Italiei si venise la Vatican in 1943. De altfel, el vorbea perfect italiana. Dar si mama lui Hitler provenea din zona respectiva si Adolf vorbea, in copilarie, italiana iar atunci cand, la maturitate, era nervos, se spune ca obisnuia sa injure in italiana.

Se stie ca niciodata nu folosea translatori la intrunirile cu Mussolini. In 1956, povestea el, fusese trimis ca preot catolic in Ecuador, la Cuenca. Oras cunoscut „vanatorilor de nazisti” drept posibil refugiu al lui Martin Bormann. Aici, el ducea un trai modest si era adesea vazut in compania unor membri ai emigratiei germane din acest stat sud-american. Curand dupa aceasta intalnire, Krespi a decedat, fiind inmormantat cu mare pompa. Cavoul sau, placat cu marmura alba, este si astazi acoperit cu florile depuse de localnici, care-i pastreaza lui „Padre Krespi” o amintire de nesters. Este oare posibil ca unul dintre cele mai malefice personaje ale istoriei sa fi trait, aproape doua decenii, pozand in om al lui Dumnezeu? Raspunsul nu va putea fi dat vreodata...

Misterele Istoriei : Dezastrul dirijabilului Hindenburg

 

Era aviatica, inceputa in urma cu mai bine de un secol in urma, a adus omenirii numeroase avantaje, scurtand extrem de mult distantele de-a lungul si de-a latul planetei si conferind calatorilor un confort remarcabil. Totusi, ea a fost presarata, cand si cand, de catastrofe care au provocat multe victime omenesti si pagube imense. Unul dintre cele mai mari dezastre de acest gen a fost prabusirea dirijabilului german Hindenburg, incident care a marcat practic incheierea epocii zepelinelor.



Aterizare amanata

Dirijabilul purtand numele fostului lider german Paul von Hindenburg, a plecat in seara zilei de 3 mai 1937 din Frankfurt spre Statele Unite, in prima dintre cele zece calatorii transatlantice programate sa se desfasoare in urmatoarele luni. Cu exceptia unor vanturi puternice, care au incetinit traversarea Atlanticului, zborul a fost lipsit de evenimente. Aeronava avea la bord 35 de pasageri (desi putea gazdui 70) si 61 membri ai echipajului, insa pentru zborul de intoarcere toate locurile fusesera ocupate, de catre americani bogati care doreau sa fie prezenti la ceremoniile de incoronare a regelui George VI, de la Londra.

Hindenburg se afla deja cu opt ore intarziere fata de program cand a trecut pe deasupra orasului Boston, in dimineata zilei de 6 mai si aterizarea la Lakehurst, punctul final al voiajului, a fost amanata din cauza furtunilor produse in acea dupa-amiaza. Ca atare, capitanul Max Pruss a ordonat ca nava sa se indrepte spre New Jersey, pentru a survola zona, si cand pe la 18:22 a primit permisiunea de aterizare, s-a indreptat iarasi spre Lakehurst. Aici, la ora 19:00, au inceput manevrele de aterizare. Cand dirijabilul a ajuns la o altitudine de 90 m, cameramanii care filmau, de la sol, au oprit aparatele: astfel s-au pierdut primele momente ale tragediei, care, studiate pe film, ar fi putut elucida cauza dezastrului.

„Ciuperca de foc” a mistuit in cateva secunde aeronava

La 19:25, cativa dintre cei prezenti la sol au observat o parte a invelisului de panza al aparatului fluturand, ca si cum acolo ar fi existat scapari de gaz. De asemenea, s-au observat scantei albastrui, posibil de electricitate statica, in partea din spate a aeronavei, cu cateva secunde inainte ca aceasta sa fie cuprinsa de flacari. Au existat controverse privitoare la locul exact unde a izbucnit incendiul, dar desi nu s-a putut stabili nici pana astazi cu precizie acest loc, cert este ca in cateva secunde, dirijabilul era „o ciuperca de foc”, dupa cum s-a exprimat un martor aflat la sol.

Uriasa structura care sustinuse in aer aparatul s-a prabusit, fiind mistuita de flacari si, desi hidrogenul arsese, rezervele de motorina de la bordul lui Hindenburg au continuat sa arda, timp de cateva ore. Unii sugereaza ca dirijabilul ar fi ars complet in 34 secunde, altii in 32 sau 37. O analiza ulterioara, efectuata de Addison Bain de la NASA, a sugerat insa ca timpul de ardere ar fi fost mult mai mic, de pana la 20 secunde. Cum de a fost posibila o asemenea drama? Inainte de Hindenburg, mai existasera accidente cu implicare a unor dirijabile, dar majoritatea aparatelor respective erau de fabricatie britanica sau americana. Zepelinele germane erau renumite pentru siguranta lor deosebita - contele Zeppelin zburase fara probleme mai bine de un milion si jumatate de kilometri, facand chiar inconjurul lumii intr-o nava a sa, iar compania Zeppelin se lauda ca nici unul dintre pasagerii ei nu suferise nici macar o zgarietura in timpul zborului. In ciuda incendiului violent, doar 13 pasageri si 22 membri ai echipajului au murit, dar si un om aflat la sol, functionarul civil american Allen Hagaman.

Hitler a „comandat” accidentul?

Inca din momentul catastrofei, care a produs, in randurile opiniei publice, un soc emotional similar celui provocat de scufundarea Titanicului, in urma cu un sfert de veac, s-au emis tot felul de ipoteze si desigur, printre primele s-au numarat teorii ale conspiratiei ce au pus accidentul pe seama unui sabotaj. Cei ce au dat credit acestor teorii au fost chiar conducatorii companiei Zeppelin: auzind ca Hildenburg s-a prabusit, Hugo Eckener, comandantul acesteia, a fost convins ca cineva provocase dezastrul. La randul sau, capitanul Max Pruss, scapat cu viata din incendiu, in ciuda unor arsuri grave, a declarat ca zburase prin sute de furtuni, fara nici o primejdie, si era imposibil ca dirijabilul, aproape static, sa ia foc din senin.

S-a gasit imediat si un posibil vinovat – un membru al echipajului pe nume Eric Spehl, aflat in zona unde cel mai probabil izbucnise incendiul. In plus, pasiunea lui Spehl, fotografia, i-ar fi permis acestuia sa stie ce tip de scanteie ar fi putut servi ca factor declansator al focului. Un alt suspect a fost pasagerul Joseph Spah, un acrobat german, care deja reusise sa enerveze echipajul prin desele sale incursiuni in locuri unde pasagerii nu aveau ce cauta; data fiind agilitatea sa, Spah ar fi putut lesne plasa o bomba, in compartimentul zeppelinului de unde pornisera flacarile. S-a spus chiar ca insusi Adolf Hitler ar fi comandat accidentul, pentru ca Hugo Eckener era anti-nazist.

Si totusi, ce s-a intamplat de fapt?

Dar toate aceste teorii vor cadea in desuetudine, odata cu examinarea atenta a filmelor realizate de la sol dar si din zepelin, surprinzand ultimele momente ale lui Hindenburg. A aparut astfel o noua ipoteza, larg acceptata la vremea respectiva si considerata inca, oficial, drept cauza reala a incendiului: cea a unei declansari de electricitate statica, in stare sa aprinda instantaneu invelisul de panza al aparatului. S-a spus, de asemenea, ca ar fi existat scurgeri de hidrogen, care ar fi amplificat scanteile provocate de descarcarile de energie statica. Istoricul Douglas Robinson citeaza un pasager care pretindea ca ar fi vazut asa-numitele „flacari ale Sf. Elmo”, un fenomen de descarcare electrica naturala, deasupra dirijabilului, cu cateva secunde inainte de dezastru.

Analiza NASA, de care vorbeam ceva mai sus, a sugerat, in urma cu cateva decenii, o alta idee: ca un fulger ar fi provocat tragedia, in circumstantele deosebite ale aterizarii. Astfel, pregatindu-se sa aterizeze, capitanul a ordonat expulzarea hidrogenului din nacela, pentru a ajuta aparatul sa aterizeze. Amestecul de hidrogen cu oxigen atmosferic a devenit combustibilul perfect, care s-a aprins imediat atunci cand un fulger a lovit, in apropierea dirijabilului. Nu au lipsit nici ipotezele legate de defectarea unui motor al aparatului, defectare care ar fi generat o jerba de scantei, ce au incendiat rapid panza de bumbac din acea parte a dirijabilului.

S-a mai emis si parerea unei scurgeri accidentale de gaz, dupa ce o pompa de combustibil de la bord se defectase, cu o zi in urma, si fusese reparata „de mantuiala”. In ultimii ani, specialisti in aeronautica au relevat ca n-ar fi fost exclusa o uzura a scheletului de metal al aparatului, supus la numeroase socuri, in timpul zborurilor. De altfel, chiar o replica de doar 10 metri a zepelinului, expusa la muzeul Zeppelin din Friedrichshafen, a fost supusa unei asemenea uzuri. In opinia adeptilor acestei teorii, miscarile bruste efectuate de Hindeburg in ultimele sale ore, din cauza furtunii si a manevrelor de aterizare, ar fi fost responsabile de uzura extrema a schelariei, care a colapsat, intr-un final.

Indiferent insa de cauzele care au declansat-o, prabusirea lui Hindenburg a avut un puternic ecou in epoca. Aparitia avioanelor comerciale de linie, coroborata cu aceasta catastrofa, vor duce la disparitia companiilor de dirijabile, considerate, pe atunci „viitorul aviatiei”.

sursa : revistamagazin.ro

Parintele Mafiei moderne.

 

Mafia este fara indoiala una dintre cele mai vechi organizatii criminale din lume, indicii ale existentei sale aparand inca din evul mediu. Putini stiu insa ca pe atunci, Mafia era mai curand un sindicat menit sa apere drepturile autohtonilor sicilieni, in fata strainilor ce s-au perindat pe insula, de la arabi la francezi, o veritabila organizatie justitiara si patriotica, urmarind eliminarea opresiunii. Mult mai tarziu, in epoca moderna, ea va deveni acel „sindicat al crimei” despre care se vorbeste atat in carti si filme. Astazi, mai toata lumea a auzit despre Al Capone, Lucky Luciano, Vito Genovese sau alti lideri faimosi ai „familiilor” mafiote, insa numele lui Giuseppe Morello a ramas aproape total necunoscut. O „nedreptate istorica” facuta celui care, sustin specialistii, ar putea fi considerat pe drept cuvant adevaratul intemeietor al Mafiei, asa cum o stim.

Don Morello din Corleone


Morello s-a nascut in anul 1867, intr-un satuc sarac din Sicilia, numit Corleone – peste un secol, scriitorul Mario Puzzo isi va denumi exact asa personajul, pe temutul „Nas”. Avand o malformatie congenitala din cauza careia mana dreapta ii era doar un ciot – prilej spre a fi numit ulterior „Ciungul” sau „Degetel”, Giuseppe ar fi sfarsit poate in puscariile italiene, ca un gainar marunt, daca o rubedenie indepartata a lui, pe nume Cristofor Columb, n-ar fi avut curiozitatea de a descoperi America. Lumea Noua i-a deschis perspective nebanuite tanarului. Trebuie sa precizam ca acesta isi facuse deja ucenicia intr-ale crimei organizate intrand, inca din adolescenta, intr-o „fratie” locala – fratuzzi, in care tatal sau vitreg era membru proeminent.

Motivele ascensiunii sale rapide in cadrul acestei organizatii nu tin insa doar de influenta tatalui ci mai ales de istetimea neobisnuita dovedita de Giuseppe. Bun organizator, indraznet si cu un sange rece de invidiat, tanarul stia sa scrie si sa citeasca, lucru destul de rar in Sicilia rurala a acelei epoci. Implicat in falsificarea de bancnote, Morello a fost condamnat la sase ani de „detentie solitara”; un efort juridic inutil, intrucat la data cand verdictul era pronuntat, vicleanul tanar, ce avea pe atunci 25 de ani, fugise deja in Statele Unite, alaturi de mai multi membri ai clanului sau. Sa-si falsifice actele de identitate nu i-a fost greu, de vreme ce reteaua cu care lucra era experta in contrafaceri. Iar descoperirea unui imigrant care avea deja o alta identitate, intr-o America devenita peste noapte un taram al fagaduintei pentru milioane de imigranti, cu intentii mai mult sau mai putin onorabile, s-a dovedit o sarcina imposibila pentru politia italiana. Initial, familia Morello a ajuns in Louisiana, dupa care s-a stabilit in Texas.

Calcand pe cadavre

Dar aceste state din Sud, patriarhale si traditionaliste, mustind de rasism si xenofobie, n-au fost un camin prea generos pentru sicilieni. Astfel, ei au ajuns in New York, stabilindu-se in cadrul comunitatii „Mica Italie”, din jurul strazii 107, in asa-numitul „Harlem italian”, ce adapostea peste 150.000 compatrioti ai lui Morelli. Curand, numele tanarului incepe sa devina cunoscut si temut, pe masura ce isi organizeaza propria „fratie”. Casatoria unui alt lider mafiot, Ignazio Lupo, cu sora vitrega a lui Morello, va consfinti dominatia din umbra a gruparii celor doi asupra intregii comunitati italiene din New York. Organizatia se specializeaza in santaje, incaseaza taxe de protectie de la patronii locali si ii pedepseste exemplar pe cei care refuza sa se supuna, ucigandu-i in plina strada.

Violenta este nelipsita din metodele lui Morello si se pare ca din ordinele sale au fost executati zeci de „recalcitranti” sau membri ai unor bande rivale. Avand amintirea afacerilor siciliene, Morello se implica de asta data in falsificare dolarilor, punand bazele unei retele de contrabanda cu bancnote false, tiparite in Sicilia, care-l va transforma intr-unul dintre cei mai influenti lideri interlopi ai Americii inceputului de secol XX. Spre a arata tuturor cine e „jupanul”, el isi extinde ramificatiile pana la Chicago, in nord, si New Orleans, in sud, unde doar la auzul numelui sau toti tremura. Politia si chiar serviciile secrete din Statele Unite pornesc pe urmele lui dar vicleanul nas mafiot nu le cade in plasa. Sunt insa arestati o serie de membri ai bandei, ceea ce pare sa-i fi convenit de minune lui Morello, care profita de prilej pentru a-i executa pe unii locotenti ai sai, deveniti deja periculosi, acuzandu-i de tradare.

In cele din urma insa, pe 15 noiembrie 1909, detectivul Joseph Petrosino, unul dintre putinii imigranti italieni aflati pe atunci in slujba legii si nu impotriva ei, alaturi de agentii serviciilor secrete din New York, condusi de William Flynn, reusesc sa-l captureze pe temutul boss sicilian, in luxosul apartament al acestuia din Manhattan. Acuzat ca ar fi pus in circulatie suma de 100.000 dolari, una imensa pentru vremea respectiva, el este arestat si investigatiile dau la iveala detalii socante despre activitatea lui.

Un nesfarsit razboi fratricid

Astfel, anchetatorii descopera ca pe una dintre latifundiile mafiotului acesta isi construise chiar o „cusca cu papagali” – un cimitir privat in care fusesera ingropati peste 60 dintre inamicii lui, ce fusesera torturati inainte de a fi lichidati. Dar nimeni nu poate dovedi ca victimele au fost ucise de Morello, asa incat judecatorul nu-l poate condamna decat pentru falsificare de moneda. Timp de zece ani, el se va afla dupa gratii dar, dovedind un „comportament exemplar” va fi eliberat conditionat, in 1920. Revenit la New York, descopera, deloc incantat, ca pe scena Mafiei aparusera noi lideri, care voiau sa schimbe „vechea ordine”.

Insusi fiul sau si un frate vitreg, Nicola, fusesera rapusi in nesfarsitele conflicte interne ale clanurilor mafiote. Morello vrea sa-si reia rolul de „cappo di tutti cappi”, pe care in urma cu un deceniu nimeni nu indraznise sa i-l conteste. Insa acum, concurenta este acerba si pentru a-i inlatura pe „lupii tineri”, Morello se vede nevoit sa se alieze cu un fost rival, Jose Masseria, actualul sef al Mafiei din New York. Acesta era brutal, indraznet, dar nu avea geniul noului sau „consigliere”. La varful piramidei mafiote, lucrurile incep sa se limpezeasca dupa ce Joe il elimina pe puternicul Toto D’Aquila, in 1928.

Masseria si Morello decid ca a venit vremea sa puna capat rebeliunii si incearca sa-i sperie pe sefii clanurilor mafiote care li se opuneau, anuntind ca noul cap al capilor este batranul Morello. Insa Prohibitia, cu intregul ei cortegiu de oportunitati, ii face pe rebeli sa nu se mai supuna. Autoritatea lui Morello este pusa la indoiala si infruntarile dintre bande insangereaza din nou strazile metropolei americane. Politia este din nou pe urmele sale, dupa ce se dovedeste ca temutul boss si-a reluat afacerile dubioase, cu bani falsi. Insa, inainte ca detectivii sa-l mai aresteze din nou – ceea ce probabil i-ar fi salvat viata – Morello este surprins de un comando inamic, in biroul sau din centrul New York-ului si executat, cu tiruri de mitraliera. Parintele Mafiei moderne scosese sabia si pierise de ea...

Sursa : revistamagazin.ro

Radacinile secrete ale fascismului

 

Politologii sunt de acord ca spectrul politic se extinde de la comunism, aflat la extrema stanga a acestuia, la fascism, aflat la extrema dreapta, la mijloc gasindu-se doctrinele democratice. Nimeni nu contesta astazi – poate cu exceptia fanaticilor din ambele tabere – ca atat comunismul cat si fascismul inseamna, in ultima instanta, tiranie. Nici un stat comunist din istorie nu a evoluat vreodata in promisa „societate fara clasa, unde toti sunt egali”. Exemplul cel mai concludent asupra a ce poate declansa comunismul il reprezinta astazi Coreea de Nord, transformata intr-un imens lagar de concentrare, condus de o veritabila monarhie comunista ereditara. Regimurile fasciste de la inceputul secolului trecut au avut acelasi caracter dictatorial. Dar se cuvine sa ne intrebam: a fost oare fascismul o inventie a ultimelor secole, asa cum sunt convinsi majoritatea oamenilor, sau el are radacini mult mai vechi, ce se pierd in negura istoriei?

Hiloti si untermensch

Dupa cum se stie, fascismul ca atare a fost infiintat in Italia, de Benito Mussolini. Departe de a fi un extremist de dreapta, acesta era, ca si tatal sau, un inflacarat socialist, care pleda, in tinerete, pentru revolutia comunista si era fascinat de Lenin! Faptul ca mai tarziu va deveni un dusman inflacarat al bolsevismului poate fi explicat doar prin ura sa fata de evreii care, considera Mussolini, „confiscasera” revolutia proletariatului rus. Venit la putere, el a pus bazele unei economii socialiste, impunand controlul partidului-stat asupra unor mari sectoare economice si facand investitii publice masive, mai ales in infrastructura.

Pe de alta parte, a controlat total media, i-a intemnitat pe dizidenti si a atras Italia intr-un razboi distrugator. Mussolini se mandrea cu ascendenta sa romana facandu-si un scop in sine din reinvierea Imperiului Roman, incercand sa cucereasca colonii in Africa si Europa. De fapt, spun istoricii, nu in fasciile romane trebuie cautata originea fascismului, ci mult mai jos, pe scara istoriei. S-a remarcat de pilda ca descrierea facuta de Platon Atlantidei, in ultimele ei stadii, seamana izbitor cu cea a unui imperiu fascist. Dar Sparta a cunoscut inca si mai multe elemente fasciste. De pe la 650 i.Hr., ea a devenit puterea militara dominanta in Pelopones. Era, practic, o dictatura regala care nici macar nu incerca sa ascunda aparentele.

Doar 20% din populatie era formata din cetateni, restul fiind sclavi (hiloti) si mestesugari. Daca acestia din urma erau mai bine tratati, sclavii erau cu nimic mai prejos decat acei untermensch – rasa inferioara, desconsiderata de Hitler. Ei erau umiliti, batuti si chiar ucisi de spartani, fara ca acestia sa fie trasi la raspundere pentru crime. Copiii considerati „inapti” erau ucisi imediat dupa nastere – iata un prim exemplu de eugenism si de control al populatiei. Ca mai tarziu in Hitlerjugend, toti baietii mai mari de 7 ani erau incredintati statului, care, printr-o educatie extrem de dura, trebuia sa faca din ei razboinici de temut. La absolvirea „cursului”, fiecare tanar spartan isi dovedea competenta ucigand un hilot. Nu-i de mirare ca societatea spartana va fi, ulterior, mult admirata de nazisti si fascisti.

Dictatura lui Savonarola

Urgia mongola poate fi considerata o prefigurare a celei naziste, cu singura exceptie ca lebensraum – „spatiul vital” invocat de Hitler era cautat de mongoli nu in est, ci in vest. Organizarea lor militara, accentul pus pe forta, educatia dura data copiilor, meniti sa fie doar razboinici si nimic altceva, dispretul fata de alte neamuri si mai ales cruzimea cu care au actionat sunt tot atatea motive sa-i consideram pe mongoli precursori ai fascismului. Desigur, privind din perspectiva actuala, macelurile comise de hoardele lui Genghis Han si ale urmasilor sai par astazi minore, in comparatie cu cele ale fascistilor. Dar ideea care i-a calauzit a fost aceeasi: exterminarea totala a oamenilor care erau de alta credinta sau rasa cu a lor.

Dispretuind total cultura, mongolii nu se bazau decat pe forta si dorinta lor de a avea un imperiu intins pana la „marea cea mare de la Apus” – Oceanul Atlantic, de altfel limita lumii cunoscute, isi are ecou in vointa lui Hitler si a acolitilor sai de a stapani planeta si a impune superioritatea „omului nou”, arian. In Evul Mediu au existat numeroase tentative de instaurare a unui regim „perfect”, menit sa aduca bunastarea generala dar fiecare tentativa a esuat lamentabil. Cel mai cunoscut exemplu este al lui Savonarola, calugarul dominican care, desi crestin, s-a comportat cu o barbarie rivalizand-o pe cea a nazistilor de mai tarziu. El a instaurat la Florenta un stat fascist in miniatura, in care nimeni nu era sigur de viata lui.

Fanatismul gruparilor devotate lui Savonarola nu cunostea margini. Il vom regasi, secole mai tarziu, in furia oarba a „batalioanelor de asalt” hitleriste sau in a „camasilor negre” italiene. Copiii erau incurajati sa-si dea in vileag parintii, daca acestia carteau sau unelteau impotriva stapanirii iar micutii au constituit astfel un veritabil Gestapo avant la lettre... In minunatul oras renascentist, cultura era pusa la index iar cartile considerate „periculoase” erau arse in strada, asa cum vor proceda hitleristii, mult mai tarziu.

Teroarea iacobina

Chiar si atat de laudata Revolutie franceza de la 1789 a constituit, la un moment dat, un precursor al fascismului. Cauzele acestei miscari trebuie cautate in razboaiele costisitoare duse de Ludovic XIV, Regele Soare, in „era glaciara” in miniatura de la mijlocul secolului XVIII, in reticenta taranilor francezi de a cultiva plante rezistente la frig, precum cartoful si mai ales in taxele impovaratoare, taxe de care nobilimea si Biserica erau scutite. La inceput avand pretentii moderate, revolutia a degenerat odata cu preluarea puterii de catre iacobini.

Incepand cu 1792 s-a produs cea mai sangeroasa faza a revolutiei. Teroarea s-a instalat pretutindeni iar tribunalele revolutionare judecau si dadeau sentintele capitale intr-un ritm trepidant. Mii de oameni, vinovati sau nu, au cazut victime regimului iacobin. Robespierre, cel mai ilustru reprezentant al acestuia, nutrea conceptii aparent socialiste dar era de fapt un extremist. Pe principiul „cine nu e cu mine e impotriva mea”, Robespierre nu a ezitat sa se rafuiasca si cu fostii lui colegi, asa cum va face Hitler, in „noaptea cutitelor lungi”.

Unii dintre liderii revolutionari pledau chiar pentru o reducere „stiintifica” a populatiei, dupa modelul invocat de sceleratul Jean Baptiste Carrier, care a masacrat mii de oameni, inclusiv copii. Revoltele taranesti au fost inabusite cu cruzime de regimul dictatorial, zeci de mii de oameni pierzandu-si viata. Un aspect mai putin luat in consideratie il reprezinta ura manifestata atat de revolutionarii francezi, majoritatea atei, cat si de capeteniile fasciste, fata de religie.

Crestinismul a fost, pentru ambele dictaturi, o amenintare din umbra, de care au cautat sa se debaraseze fie prin teroare – in timpul Revolutiei franceze mii de preoti au fost masacrati, fie prin omisiune: nazistii nu au facut din oprimarea Bisericii crestine o politica in sine, dar au preferat sa treaca total cu vederea peste dogmele religioase consacrate, impunandu-si propria dogma, in care „supraomul” invocat de Nietzsche, era el insusi Dumnezeu. Astfel, barbariile Revolutiei franceze, ca si ideologia sa, au prefigurat atrocitatile masive comise de fascism in secolul XX.
Subscribe to Newsletter

Popular Posts

© Copyright 2015 2012en. Designed by Bloggertheme9 | Distributed By Gooyaabi Templates. Powered by Blogger.