Radacinile secrete ale fascismului

Politologii sunt de acord ca spectrul politic se extinde de la comunism, aflat la extrema stanga a acestuia, la fascism, aflat la extrema dreapta, la mijloc gasindu-se doctrinele democratice. Nimeni nu contesta astazi – poate cu exceptia fanaticilor din ambele tabere – ca atat comunismul cat si fascismul inseamna, in ultima instanta, tiranie. Nici un stat comunist din istorie nu a evoluat vreodata in promisa „societate fara clasa, unde toti sunt egali”. Exemplul cel mai concludent asupra a ce poate declansa comunismul il reprezinta astazi Coreea de Nord, transformata intr-un imens lagar de concentrare, condus de o veritabila monarhie comunista ereditara. Regimurile fasciste de la inceputul secolului trecut au avut acelasi caracter dictatorial. Dar se cuvine sa ne intrebam: a fost oare fascismul o inventie a ultimelor secole, asa cum sunt convinsi majoritatea oamenilor, sau el are radacini mult mai vechi, ce se pierd in negura istoriei?

Hiloti si untermensch

Dupa cum se stie, fascismul ca atare a fost infiintat in Italia, de Benito Mussolini. Departe de a fi un extremist de dreapta, acesta era, ca si tatal sau, un inflacarat socialist, care pleda, in tinerete, pentru revolutia comunista si era fascinat de Lenin! Faptul ca mai tarziu va deveni un dusman inflacarat al bolsevismului poate fi explicat doar prin ura sa fata de evreii care, considera Mussolini, „confiscasera” revolutia proletariatului rus. Venit la putere, el a pus bazele unei economii socialiste, impunand controlul partidului-stat asupra unor mari sectoare economice si facand investitii publice masive, mai ales in infrastructura.

Pe de alta parte, a controlat total media, i-a intemnitat pe dizidenti si a atras Italia intr-un razboi distrugator. Mussolini se mandrea cu ascendenta sa romana facandu-si un scop in sine din reinvierea Imperiului Roman, incercand sa cucereasca colonii in Africa si Europa. De fapt, spun istoricii, nu in fasciile romane trebuie cautata originea fascismului, ci mult mai jos, pe scara istoriei. S-a remarcat de pilda ca descrierea facuta de Platon Atlantidei, in ultimele ei stadii, seamana izbitor cu cea a unui imperiu fascist. Dar Sparta a cunoscut inca si mai multe elemente fasciste. De pe la 650 i.Hr., ea a devenit puterea militara dominanta in Pelopones. Era, practic, o dictatura regala care nici macar nu incerca sa ascunda aparentele.

Doar 20% din populatie era formata din cetateni, restul fiind sclavi (hiloti) si mestesugari. Daca acestia din urma erau mai bine tratati, sclavii erau cu nimic mai prejos decat acei untermensch – rasa inferioara, desconsiderata de Hitler. Ei erau umiliti, batuti si chiar ucisi de spartani, fara ca acestia sa fie trasi la raspundere pentru crime. Copiii considerati „inapti” erau ucisi imediat dupa nastere – iata un prim exemplu de eugenism si de control al populatiei. Ca mai tarziu in Hitlerjugend, toti baietii mai mari de 7 ani erau incredintati statului, care, printr-o educatie extrem de dura, trebuia sa faca din ei razboinici de temut. La absolvirea „cursului”, fiecare tanar spartan isi dovedea competenta ucigand un hilot. Nu-i de mirare ca societatea spartana va fi, ulterior, mult admirata de nazisti si fascisti.

Dictatura lui Savonarola

Urgia mongola poate fi considerata o prefigurare a celei naziste, cu singura exceptie ca lebensraum – „spatiul vital” invocat de Hitler era cautat de mongoli nu in est, ci in vest. Organizarea lor militara, accentul pus pe forta, educatia dura data copiilor, meniti sa fie doar razboinici si nimic altceva, dispretul fata de alte neamuri si mai ales cruzimea cu care au actionat sunt tot atatea motive sa-i consideram pe mongoli precursori ai fascismului. Desigur, privind din perspectiva actuala, macelurile comise de hoardele lui Genghis Han si ale urmasilor sai par astazi minore, in comparatie cu cele ale fascistilor. Dar ideea care i-a calauzit a fost aceeasi: exterminarea totala a oamenilor care erau de alta credinta sau rasa cu a lor.

Dispretuind total cultura, mongolii nu se bazau decat pe forta si dorinta lor de a avea un imperiu intins pana la „marea cea mare de la Apus” – Oceanul Atlantic, de altfel limita lumii cunoscute, isi are ecou in vointa lui Hitler si a acolitilor sai de a stapani planeta si a impune superioritatea „omului nou”, arian. In Evul Mediu au existat numeroase tentative de instaurare a unui regim „perfect”, menit sa aduca bunastarea generala dar fiecare tentativa a esuat lamentabil. Cel mai cunoscut exemplu este al lui Savonarola, calugarul dominican care, desi crestin, s-a comportat cu o barbarie rivalizand-o pe cea a nazistilor de mai tarziu. El a instaurat la Florenta un stat fascist in miniatura, in care nimeni nu era sigur de viata lui.

Fanatismul gruparilor devotate lui Savonarola nu cunostea margini. Il vom regasi, secole mai tarziu, in furia oarba a „batalioanelor de asalt” hitleriste sau in a „camasilor negre” italiene. Copiii erau incurajati sa-si dea in vileag parintii, daca acestia carteau sau unelteau impotriva stapanirii iar micutii au constituit astfel un veritabil Gestapo avant la lettre... In minunatul oras renascentist, cultura era pusa la index iar cartile considerate „periculoase” erau arse in strada, asa cum vor proceda hitleristii, mult mai tarziu.

Teroarea iacobina

Chiar si atat de laudata Revolutie franceza de la 1789 a constituit, la un moment dat, un precursor al fascismului. Cauzele acestei miscari trebuie cautate in razboaiele costisitoare duse de Ludovic XIV, Regele Soare, in „era glaciara” in miniatura de la mijlocul secolului XVIII, in reticenta taranilor francezi de a cultiva plante rezistente la frig, precum cartoful si mai ales in taxele impovaratoare, taxe de care nobilimea si Biserica erau scutite. La inceput avand pretentii moderate, revolutia a degenerat odata cu preluarea puterii de catre iacobini.

Incepand cu 1792 s-a produs cea mai sangeroasa faza a revolutiei. Teroarea s-a instalat pretutindeni iar tribunalele revolutionare judecau si dadeau sentintele capitale intr-un ritm trepidant. Mii de oameni, vinovati sau nu, au cazut victime regimului iacobin. Robespierre, cel mai ilustru reprezentant al acestuia, nutrea conceptii aparent socialiste dar era de fapt un extremist. Pe principiul „cine nu e cu mine e impotriva mea”, Robespierre nu a ezitat sa se rafuiasca si cu fostii lui colegi, asa cum va face Hitler, in „noaptea cutitelor lungi”.

Unii dintre liderii revolutionari pledau chiar pentru o reducere „stiintifica” a populatiei, dupa modelul invocat de sceleratul Jean Baptiste Carrier, care a masacrat mii de oameni, inclusiv copii. Revoltele taranesti au fost inabusite cu cruzime de regimul dictatorial, zeci de mii de oameni pierzandu-si viata. Un aspect mai putin luat in consideratie il reprezinta ura manifestata atat de revolutionarii francezi, majoritatea atei, cat si de capeteniile fasciste, fata de religie.

Crestinismul a fost, pentru ambele dictaturi, o amenintare din umbra, de care au cautat sa se debaraseze fie prin teroare – in timpul Revolutiei franceze mii de preoti au fost masacrati, fie prin omisiune: nazistii nu au facut din oprimarea Bisericii crestine o politica in sine, dar au preferat sa treaca total cu vederea peste dogmele religioase consacrate, impunandu-si propria dogma, in care „supraomul” invocat de Nietzsche, era el insusi Dumnezeu. Astfel, barbariile Revolutiei franceze, ca si ideologia sa, au prefigurat atrocitatile masive comise de fascism in secolul XX.