Se afișează postările cu eticheta vampiri. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta vampiri. Afișați toate postările

Istoria Vampirilor.

Vampirii sunt printre primele creaturi demonice care au aparut in istoria omenirii si, lucru ciudat, exista in absolut toate culturile lumii, indiferent ca este vorba de Europa, Asia, Africa sau cele doua Americi. Se spune ca sunt nemuritori, iar faptul ca mitul lor dainuie cu putere de peste sase milenii nu poate decat sa confirme o atare credinta. Nascuti in tenebrele timpului si ale constiintei umane, vampirii continua sa ne bantuie imaginatia si, chiar daca zambim la auzul vechilor povesti de groaza care ii au in prim plan, o umbra de indoiala tinde cateodata sa ne atinga precum un fior rece… Si daca totul este mai mult decat un mit?

Vampirii, de la inceputul lumii si pana azi
In Sumer,  prima civilizatie a lumii, se vorbea acum peste 6000 de ani de Lilitu , o entitate infricosatoare asociata cu furtuna, desertul, visele negre si moartea copiilor. Atat de puternica era o astfel de creatura incat oamenii acelor timpuri nu o puteau combate decat printr-un compromis groaznic, anume invocandu-l pe regele demonilor, pe Pazuzu, cel  mai vechi spirit malefic al umanitatii. Demonologia iudaica preia mitul sumerian si aminteste inca de  acum 2700 de ani de Lilith, un demon stravechi care se hranea cu sangele si maduva nou-nascutilor. Mai tarziu, in Roma, bantuia temuta Strix, o femeie inaripata ce consuma intestinele pruncilor, in timp ce in Grecia antica haladuiau lamiile, entitati demonice se sugeau sangele barbatilor si al copiilor.


Tot in acele vremuri apar sumbrele spirite ale noptii, incubus si succubus dupa denumirea lor latina, demoni fara corp ce se materializau in timpul noptii pentru a poseda sexual pe cei adormiti, de a le tulbura gandurile si uneori pentru a-i ucide. Triburile germanice pomeneau de Krampus – gheara, in vechile dialecte nordice- un monstru imblanit si incornorat care, asa cum o spune si numele, obisnuia sa-si sfasie victimele cu ghearele inainte de a le consuma. Odata cu aparitia credintei crestine in nordul Europei, temutul Krampus avea insa sa devina doar ajutorul Sfantului Nicolae, un spiridus hidos menit sa sperie copiii care nu erau cuminti. Tot in nord, de data aceasta in tarile scandinave, vechea religie pagana a locurilor vorbeste despre Valkyrii, femei frumoase si tinere care zburau, calare pe cai inaripati, deasupra campurilor de batalie, alegeau spiritele celor care urmau sa moara in lupta si le insoteau in Walhalla, salasul ceresc al zeilor peste care stapanea divinitatea suprema, Odin. Putini stiu insa de obiceiul macabru al frumoaselor semi-zeite, acela de a consuma cadavrele celor cazuti in lupta si de a bea sangele acestora de pe lesurile sau trupurile muribunde.
Krampus & Valkyrii



America de Sud era sub puterea liliacului vampir Azeman, in timp ce India tremura ingrozita in fata lui Vetala si a lui Gandharven. Nimeni nu stie cand au aparut vechile credinte indiene in vampiri, dar asemanarile lor cu cele europene sunt izbitoare. Vetala, spre exemplu, putea poseda corpul oricarei fiinte vii la fel cum o putea face si cu cei morti, lasand impresia ca acestia se intorc la viata. Printre placerile acestui demon se numarau crimele indreptate impotriva copiilor, nebunia si groaza starnite in randul oamenilor, precum si profanarea ramasitelor celor morti, singura metoda de a invinge o astfel de creatura fiind incantarea mantrelor sfinte.

In toata Africa exista credinte in existenta vampirilor stravechi. Daca in vestul Continentului Negru oamenii vorbeau despre asanbosam, demon cu dinti de fier ce traia in copaci si ataca pe oricine ar fi indraznit sa treaca prin dreptul ascunzisului sau, in estul continentului haladuia impundulu, entitate care putea lua forma unei pasari ce se hranea cu sangele si carnea muritorilor. Tot in Africa, de aceasta data in Madagascar, vechile legende pomenesc de ramanga, o creatura nemuritoare care vaneaza oamenii numai pentru a se desfata cu sangele acestora.

Chiar si China isi are vampirii sai, Jiang Shi, morti vii cu pielea verde si acoperita de ciuperci care se intorc din lumea de dincolo pentru a-si ucide semenii si a le fura esenta vietii… sangele. In Malaezia bantuiau demonii Penanggalan, Pontianak sau Lagsuir, in timp ce in Filipine haladuiau mandurugo (cei care se hranesc cu sange) si manananggal (cei care se pot fragmenta). Japonia aminteste de Nukebuki, creatura al carei cap poate zbura de unul singur pentru a vana oamenii pe timpul noptii, in timp ce Borneo este patria cumplitului Buau. Iar lista vechilor vampiri poate continua cu exemple nenumarate din toate colturile lumii.

Nicaieri insa mitul vampirilor nu a fost atat de puternic si de detaliat ca in Balcani. Practic, imaginea pe care o avem astazi despre vampiri vine din tari ca Serbia, Romania, Bulgaria sau Grecia. Chiar si termenul vampir apare pentru prima data mentionat in limba sarba. Acelasi monstru se numea strigoi in romaneste si vrykolakas, vorvolakas sau vorvolaka in limba greaca. Iar daca intre creaturile reprezentate de aceste denumiri existau initial diferente (spre exemplu, bautul sangelui este rar asociat cu vorvolaka), amestecul popoarelor din Balcani a dus la contopirea conceptiilor despre monstrii consumatori de sange sau de carne umana. Astfel se nastea vampirul sau varcolacul. Sa nu uitam evident si de „contributia”, daca ii putem spune astfel, a irlandezului Bram Stoker, cel care, prin romanul „Dracula”, a ridicat mitul vampirilor balcanici de la stadiul de poveste locala la cel de fenomen cu raspandire globala.

Nu trebuie uitate nici vechile credinte slave in vampiri, credinte care au fost atat de puternice incat nici macar crestinismul nu le-a putut face uitate. In schimb, crestinismul le-a asimilat iar astazi le regasim cu preponderenta in Balcani si in estul Europei. Asa se face ca riturile balcanice vorbesc de spiritele celor morti care continua sa se preumble printre cei vii timp de 40 de zile dupa moarte. In tot acest interval, rudele celor decedati sunt obligate sa lase cate o cana cu apa la streasina casei pentru ca sufletul sa isi poata alina setea, sa lase ferestrele sau usile deschise, sau sa imparta celor saraci lucruri pe care spiritul celui decedat sa le ia in lumea de dincolo. Nerespectarea acestor ritualuri sau a normelor ingropaciunii poate duce la transformarea celui mort in vampir.

Relatari despre vampiri
Sa ne mutam insa atentia de pe taramul miturilor catre cel mult mai problematic si mai patrunzator, cel al relatarilor istorice despre cazuri de vampirism. Una dintre cele mai elaborate si mai inspaimantatoare cronici vine din secolul al XII-lea, secol in care cronicarul si preotul William de Newburgh, relateaza o serie de intamplari fara nicio explicatie plauzibila aparenta, cel al cazurilor de vampirism care aveau loc in Anglia acelor timpuri. Trebuie mentionat ca William de Newburgh este recunoscut in special pentru ampla sa lucrare Historia Rerum Anglicarum, o enciclopedie medievala a regilor englezi din perioada anilor 1066-1198. De altfel, cronicarul englez este considerat parintele criticii istorice si reprezinta totodata una dintre cele mai importante surse istorice din prima parte a mileniului II. Pare ciudat ca un om renumit pentru obsesia cu care a incercat sa demonteze orice mit istoric, sa aminteasca de cazuri care ar face sa zambeasca orice pasionat de stiinta. Si totusi, William trateaza cu toata seriozitatea problema vampirilor, chiar daca termenul era cu siguranta necunoscut in acea perioada, si chiar mentioneaza faptul ca se asteapta la critici din partea scepticilor, cu atat mai mult cu cat nici nu dadea crezare unor atari fenomene, pana la proba contrarie.


Cazul vampirul din Melrose Abbey este una dintre cele mai cunoscute intamplari relatate de catre William de Newburgh. Acesta vorbeste despre un preot care si-a neglijat indatoririle monahale preferand sa duca o viata usuratica, mai ales ca facuse o pasiune pentru dame si pentru bauturi tari. Cronicarul afirma ca dupa moartea preotului, acesta s-a reintors dintre morti si ca a incercat de mai multe ori sa patrunda in manastirea in care obisnuia sa oficieze slujbele religioase. Cum portile manastirii erau incuiate pe timpul noptii, mortul-viu s-a indreptat catre casa uneia dintre fostele sale amante.Femeia a fost ingrozita sa il descopere langa ea, in timpul noptii, pe cel pe care il stia mort si a alertat autoritatile si pe preotii care il cunoscusera.  Alarmati, satenii au format echipe de oameni care sa pazeasca mormantul preotului, iar intr-una dintre nopti, acesta a fost vazut in momentul in care isi parasea locul de veci si se indrepta catre oamenii care ii urmareau miscarile. William mentioneaza ca un preot a lovit cadavrul cu un topor de lupta, obligandu-l sa se intoarca acolo de unde venise. Se spune ca pamantul l-a acoperit ca si cum nimic nu se intamplase. La ivirea zorilor, oamenii au dezgropat cadavrul preotului si au fost socati sa vada urmele lasate de topor precum si un sicriu ce mustea de sange. Trupul monahului a fost ars iar cenusa arunca in vant.


Un alt caz interesant, relatat de catre William de Newburgh, este cel al vampirului din Alnwick. Este vorba de un barbat ce incerca sa isi suprinda sotia necredincioasa, ascunzandu-se in podul casei. Din nefericire, tavanul nu a rezistat, iar barbatul s-a prabusit pe podea, decedand in ziua urmatoare. La numai cateva zile de la inmormantare, localnicii au alertat autoritatile sustinand ca decedatul a fost surprins in mai multe randuri in timp ce mergea haotic pe strazile orasului. Concomitent, o boala ciudata lovise mica urbe britanica, mai multi oameni decedand in urma inexplicabilei maladii. Un preot a luat initiativa si, dupa ce a dezgropat cadavrul impreuna cu mai multi sateni care se oferisera voluntari, a remarcat ca lesul avea gura plina cu sange, sange care a tasnit cu putere in momentul in care preotul a infipt varful unei sabii in pieptul acestuia. Oamenii au transportat cadavrul in afara orasului, acolo unde l-au ars complet. In aceeasi zi, boala misterioasa a disparut.


Astfel de relatari nu reprezinta insa doar marturii ale unor vremuri apuse. Mult mai aproape de zilele noastre, mai precis in secolul al XVIII-lea, intregul Imperiu Austro-Ungar, Balcanii si Germania au fost cuprinse de o adevarata febra a vampirilor. Zeci de cazuri au aparut brusc determinand mobilizarea caselor regale care au trimis pe teren echipe intregi de vanatori de vampiri, de medici si de oameni de stiinta care sa elucideze misterul. Spre groaza multora, marturiile venite din partea „specialistilor” nu au fost deloc in masura sa linisteasca masele. Este cazul sarbului Peter Plogojowitz, un taran despre care a existat convingerea ca s-a transformat in vampir, cauzand moartea a noua apropiati. Cazul reprezinta si astazi una dintre cele mai spectaculoase si bine documentate marturii cu privire la existenta vampirilor.

Vechile cronici vieneze mentioneaza cazul lui Peter Plogojowitz, taran nascut in satul Kisilova, care ar fi decedat in anul 1725, moartea sa fiind urmata de decesul brusc al mai multor vecini si apropiati.Nimeni nu si-a putut explica motivele disparitiei acestor oameni, dar exista mentiunea ca toate victimele ar fi pomenit pe patul de moarte despre atacurile nocturne ale lui Plogojowitz. Mai mult, sotia acestuia si-a abandonat casa si a parasit satul dupa ce a afirmat ca defunctul sau sot o vizitase intr-o noapte pentru a-i cere opanci (opincile). Fiul lui Peter nu a fost la fel de norocos. El a apucat sa le spuna apropiatilor ca tatal sau il vizitase intr-o noapte pentru a-i cere mancare. A doua zi, tanarul a fost gasit mort, ucis brutal, in casa parinteasca. Trecusera noua zile de la decesul lui Peter Plogojowitz. Cazul a aprins spiritele chiar la curtea imperiala din Viena, Kameralprovisor Frombald fiind trimis sa instrumenteze cazul. Trimisul curtii a asistat la exhumarea cadavrului si, spre surprinderea sa, a observat ca semnele vampirismului descrise in folclorul local existau din plin in situatia de fata. Peter nu prezenta semne  de descompunere, pielea ii cazuse pentru ca o alta noua sa ii ia locul, barba si unghiile continuasera sa creasca iar gura acestuia mustea de sange proaspat. Veliko Gradiste, preotul satului Kisilova, a strapuns pieptul cadavrului cu un tarus, gest urmat de un veritabil val de sange care tasnise din gura si urechile mortului. Lesul a fost apoi incinerat iar mortile misterioase au incetat.


Evenimentul a fost relatat pe larg alaturi de cazul unui alt vampir sarb din aceeasi perioada, haiducul Arnaut Pavle (Arnold Paole in limba germana), in cel mai vechi ziar al lumii, Wienerisches Diarium, publicatie aparuta pentru prima data in anul 1703 si care isi continua existenta si astazi sub numele de Wiener Zeitung. De altfel, cazurile descrise in numarul din 21 iulie 1725 reprezinta prima mentiune dintr-o editie printata de ziar a cuvantului „vampir” - (...so sie Vampyri nennen...).

A fost nevoie de interventia imparatesei Maria Tereza de Austria pentru ca isteria sa ajunga la un final. Aceasta si-a trimis medicul personal, pe Gerard van Swieten, pentru a investiga cazurile de vampirism. In urma concluziilor acestuia, Maria Tereza a emis un decret prin care anunta ca vampirii nu exista si ca orice act de exhumare si de profanare a cadavrelor reprezinta o infractiune ce intra sub incidenta legii penale. In aceeasi perioada insa, preotul si invatatul francez Dom Augustine Calment publica o ampla lucrare in care facea trimitere la mai toate cazurile de vampirism care fusesera mentionate vreodata in Europa. Concluzia sa? … Vampirii exista!

Vampirii in atentia oamenilor de stiinta
Ca orice fenomen ce nu poate primi o explicatie logica, vampirismul a fost privit cu un scepticism urias de catre oamenii de stiinta din ultimele secole. Unul dintre acestia, istoricul si balcanologul de origine germana, Mario Kreuter, este convins ca, macar in cazul credintelor balcanice, vinovata este Biserica Ortodoxa. In opinia savantului, aceasta nu a acordat suficienta atentie „cultului mortilor”, iar lacunele au fost umplute de oameni cu imprumuturi din superstitii vechi. Extrapoland problema, putem spune ca o atare lipsa de cunostiinte a dus la nasterea mitului vampirilor in toate culturile lumii.

Cu secole in urma, atunci cand un individ murea si, la scurt timp, era urmat de o ruda sau de cineva apropiat, exista traditia morbida ca primul sa fie dezgropat pentru ca oamenii sa fie siguri ca nu el este vinovat de tragedie. Mortul era gasit de cele mai multe ori cu pielea rozalie, cu gura plina de sange si, uneori, in alta pozitie decat cea in care fusese ingropat. Este o faza fireasca a procesului de descompunere, dar oamenii nu stiau asta. De fapt, ei erau convinsi ca mortul… nu murise de tot. Se putea intampla si ca decedatul sa pastreze aspectul unui om viu chiar si dupa o perioada destul de mare de la inmormantare. Din nou, nimeni nu avea idee ca astfel de fenomene sunt absolut naturale si au drept cauza compozitia solului. De aici si pana la invetarea vampirilor nu a mai fost decat un pas.

Continuand pe aceeasi linie, putem adauga faptul ca mortile misterioase in randul membrilor aceleiasi familii sau a persoanelor apropiate isi pot gasi azi o explicatie cat se poate de simpla… bolile contagioase. Evident ca un astfel de termen era complet necunoscut in urma cu cel putin doua secole, cat despe infectii, virsuri si carantina nici ca poate fi vorba. Pentru oamenii nestiutori si ingroziti de ceea ce se intampla in jurul lor, o explicatie supranaturala era cea mai la indemana. Sa luam, spre exemplu, cazul celebrilor vampiri sarbi din perioada anilor 1720-1725. Istoricii au demonstrat ca in acei ani, atat peninsula Balcanica, cat si centrul Europei, fusesera cuprinse de o puternica epidemie de turbare, boala fara nicio forma de tratament si fara nici o explicatie.

Agentul patogen al turbarii este un virus ce se poate transmite, printre altele, si prin muscatura. In general, oamenii il contractau de la animale, lupi, caini sau vulpi, creaturi asociate deseori cu vampirii. Iar simptomele le puteti afla nu numai din manualele de medicina ci, la fel de simplu, o puteti face citind, spre exemplu, romanul „Dracula” al lui Bram Stoker. Boala debuteaza cu febra si lipsa poftei de mancare. Cei afectati sunt extrem de sensibili la lumina (fotofobie), la apa (hidrofobie) si la mirosurile puternice (cum ar fi cel de usturoi). La fel ca si in cazul animalelor, bolnavul este foarte agitat si deseori devine agresiv incercand chiar sa ii muste pe cei de langa el. Apare, de asemenea, o superexcitare sexuala. Muschii gatului se contracta dureros lasand sa se vada dintii ranjiti ai celui afectat. In final se instaleaza paralizia totala, iar victima moare in urma blocarii cailor respiratorii. O moarte constienta, identica cu cea a victimelor temutului Dracula. Sa fie turbarea adevarata cauza a „vampirilor”? „Categoric da”, sustine neurologul spaniol Juan Gomez Alonso, desi acesta admite ca este posibil ca la originea miturilor sa nu fie doar turbarea ci, mai degraba, o suma de boli.

In vestul Europei si in cele doua Americi, o explicatie in cazul vampirismului poate fi, mai degraba, tuberculoza. Ca si alte boli extrem de contagioase, tuberculoza putea afecta mai multi membri ai aceleiasi familii, iar in cazul in care unul dintre acestia deceda, fiind urmat la scurt timp de altii, era „clar” ca se transformase in vampir. Bolnavii de tuberculoza au deseori ochii injectati, implicit o puternica sensibilitate la lumina, pielea palida si rece, si expectoreaza sange, sugerand celor sanatosi ca singurul mod in care individul in cauza isi putea pastra lichidul vital era acela de a-l lua de la altii. Simptomele va suna cunoscut? Evident, doar sunt cele clasice din miturile vampirilor.

Mult mai aproape de zilele noastre, mai precis in anul 1985, biochimistul David Dolphin a lansat o ipoteza interesanta, aceea a legaturii dintre vampirism si o boala destul de rara, numita porfiria. Afectiunea, descrisa pentru prima data in 1874 de catre medicul german Felix Hoppe-Seyler, se manifesta printr-o dereglare a formarii globulelor rosii. Pofiricii au o paloare aproape cadaverica si sunt sensibili la lumina. Dintii insangerati si tendinta de a consuma sange completeaza un tablou cinic.

Privit intr-un asemenea context, mitul vampirilor revina parca acolo unde ii este locul, printre povestile si basmele stravechi.

descopera.ro

Strigoii si moroii. Mortii vii ai romanilor.

Strigoiul nu-i frate cu moroiul... 
...dupa cum ati fi tentati sa credeti la prima vedere; cele doua denumiri trimitand, de fapt, la entitati malefice diferite. Si daca strigoiul nu-i e frate moroiului, moroiul, in schimb, pare mai apropiat statutului de odrasla, de copil al strigoiului, fara a-i fi urmas direct al acestuia. Iar cum "copii" trebuie lasati din politete inainte, voi insista putin asupra diferentelor dintre cele doua tipuri de duhuri malefice far'de odihna.
Deseori, chiar si in anumite regiuni ale Romaniei rurale, se confunda cele doua denumiri. In trecut, studiile de teren efectuate de folcloristi si antropologi au aratat ca sinonimia dintre strigoi si moroi nu este decat partiala. Astfel, in Bucovina si Moldova, cuvantul moroi se foloseste in raport cu strigoii morti numai atunci cand este vorba de copii strigoidizati. Dincolo de Carpati, in majoritatea zonelor etnografice ardelene, cu deosebire in Tara Motilor si in zona Padurenilor din judetul Hunedoara, prin moroi (si forma sa feminina - moroinita -) se inteleg exclusiv vrajitorii (vrajitoarele) care fura laptele si mana vacilor, intr-un exemplu unic de vampirism indreptat impotriva belsugului alimentar adus de animalele domestice. In schimb, in Oltenia si in Teleorman, moroii sunt absolut identici cu strigoii, oamenii fiind convinsi ca daca mortul a fost in viata sa un om cu inima rea, a dusmanit pe rudele sale si s-a purtat aspru si fara mila cu ai lui, atunci - inevitabil - se face moroi.
Conceptul de moroi este autentic romanesc, fiind unul dintre cuvintele care provin din daco-romana, deoarece, dupa cum a demonstrat marele folclorist Tudor Pamfile, termenul era folosit de populatia daco-romana inainte de migratia slavilor de sud in Balcani. Astfel, moroiul din graiul proto-romanesc a fost preluat de la daco-romanii cu care intrasera in contact de catre sarbi, care denumesc copii morti din folclorul propriu sub numele de Mora. Ca o paranteza edificatoare, in limbile slavice, sufixul mor-mora-more, nu are semnificatie de moarte, inca o dovada asupra influentei lingvistice a limbii proto-romanesti asupra dialectelor slave stravechi.
Regretatul antropolog Tudor Pamfile (1883-1923), unul dintre primii cercetatori romani care au studiat legendele moroilor in traditia romaneasca
*
In general, in mitologia noastra, moroii sunt sufletele copiilor omorati sau morti la nastere nebotezati. In Bucovina, se crede ca moroi devin mai ales pruncii nascuti de o fata mare si ucisi sau ingropati de vii, de rusinea satului si a familiei. Ei nu se schimba in moroi imediat dupa nastere, ci intotdeauna dupa un interval de 7 ani impliniti de la data mortii. Atunci, in acel moment cutremurator, sufletul copilului se intoarce in groapa si striga de trei ori: "Botez! Botez! Botez!", deoarece lipsit fiind de taina initiatica a botezului intru Hristos, sufletul pruncului rataceste chinuit intre lumi si sufera neincetat pentru ca i s-a refuzat brutal dreptul la viata si nici nu a primit botezul binefacator, care l-ar fi ajutat sa odihneasca in Lumea Dreptilor, sufletul sau fiind fara de pacate.
In cazurile in care pruncul a fost ucis cu buna stiinta de cea care i-a fost mama, razbunarea acestuia ia proportii cumplite. Sufletul copilului decedat iese din mormant sub forma unei coloane inalte de lumina si isi incepe cutreierarea lipsita de ragaz. Pruncii moroi ies in fiecare noapte din mormintele lor si isi chinuie mamele, provocandu-le neplaceri si pagube felurite. Moroii isi tortureaza mamele in somn: se aseaza pe pieptul lor si le innabusa respiratia, inducandu-le, in acelasi timp, cosmaruri.
In legendele populare romanesti se spune ca o mama care a avortat sau si-a ucis copilul dupa nastere, nu are liniste nici pe lumea cealalta, fiind osandita sa fie pusa la Talpa Iadului pentru a fi spanzurata de limba, iar copii pe care i-a ucis, vor veni sa o chinuie necontenit, transformandu-se in serpi care o musca fara mila.
De obicei, conform oranduielii bisericesti, copii morti si nebotezati nu sunt primiti sa fie ingropati in cimitir langa toti crestinii, ci primesc un colt al tintirimului. Sufletele pribege ale copiilor ratacesc triste intre lumi, fiecare avand o traista, o oala si un bat primit de pomana de la mamele lor. In traista, copilasii morti pun toate alimentele rituale pe care le primesc in mod simbolic de la copiii vii. Oala o umplu cu apa, capatata tot din pomeni, iar cu batul se apara de sufletele celorlalti copii-moroi, care vor sa le fure tot ce primesc, fiindca mamele lor au uitat de ei si n-au dat nimic de pomana pentru sufletele lor. Pentru linistea lor, trebuiesc stropiti cu agheazma, inainte de a fi inhumati. Tot pentru odihna bietelor suflete, trebuie sa li se faca parastase la Mosii Duminicii Mari (12 iunie).

Cumplita soarta de strigoi 
La prima vedere, strigoiul pare nimic altceva decat contrapartea romaneasca a vampirului din tenebrele occidentale. Foarte departe de adevar. Printre cele mai inspaimantatoare duhuri necurate din mitologia populara romaneasca, entitatea in cauza poate avea sex masculin (strigoiul, steregoiul) sau feminin (strigoaica, striga). Originea cuvantului este si astazi controversata, o parte a cercetatorilor sustinand ca termenul are obarsie latina (Strigosus - descarnat, Strix - huhurez supranatural care, in timpul noptii, suge sangele copiilor mici). Mai plauzibile par explicatiile altor specialisti care sustin ca « strigoi » vine din aceeasi limba arhaica romaneasca, fiind o adaptare a verbului Strig - care semnifica in acest context strigat de spaima, tipat de frica.
Daca mergem mai adanc in timp, descoperim ca temerile si credintele in puterile malefice ale mortilor sunt larg raspandite in intregul spatiu indoeuropean. In primul rand, frica de sufletele mortilor are la baza convingerile omului arhaic in post-existenta sufletului si, mai ales, in puterea acestuia de a se intoarce printre cei vii. In al doilea rand, cu mult inainte de aparitia crestinismului, se credea ca orice om are doua suflete. Unul dintre ele are capacitatea de a parasi usor trupul, in somn si, in calitate de dublu al fiintei umane, poate fi capabil de acte si fapte independente de vointa celui adormit. Probabil ca de aici a aparut si credinta romaneasca conform careia exista doua tipuri de strigoi, cei vii si cei morti. In prima categorie intra personaje umane in viata, dar cu insusiri infernale, demonice si vrajitoresti, iar in cea de-a doua sunt grupati strigoii "clasici", mortii neodihniti care bantuie neincetat.
In mod normal, daca putem spune asa, predispozitia spre strigoidizare este una innascuta, dar se poate ajunge la ea inca din timpul vietii. Se dobandeste prin anumite relatii cu Diavolul, prin moarte violenta sau in urma inmormantarii in care nu s-a respectat ritualul traditional. Sufletele napastuite nu isi afla odihna pe timpul noptii si, aflate sub o soarta groaznica, merg si nelinistesc atat somnul, cat si vietile cunoscutilor, rudelor si prietenilor.
La aparitia lor in lumea celor vii, cei destinati sa ajunga strigoi se nasc precum orice copil normal, dar se stie inca de la bun inceput cine va fi strigoi pe baza unor semne. In general, viitorii strigoi se nasc cu placenta sau cu caita si tichie pe cap, avand pe corp o "camasa", cum se spune in limbaj popular. Un astfel de prunc este adus pe lume de o femeie care, insarcinata fiind, « a baut apa necurata in care Dracul si-a lasat balele ». Se crede ca inca din acel moment, Satana intra in pantecele mamei si-i pune pe cap copilului o tichie rosie precum a sa. Din acest motiv, spun cutumele, este de o importanta vitala ca moasa sa-i scoata copilului tichia rupand-o si aruncand-o in soba, inainte ca pruncul sa o duca la gura. Altfel, sigur se face strigoi.
Se mai pot face strigoi si mortii nepaziti, daca peste ei sare un animal sau daca peste mormant trece un cocos. Tot strigoi este condamant sa devina si nefericitul a carui umbra a fost furata cu trestia spre a fi cladita in zid, in urma unui ritual de magie neagra ramas cunoscut doar initiatilor.
Strigoii se cunosc dupa faptul ca nu mananca niciodata usturoi sau ceapa si se feresc de mirosul de tamaie. Oamenii deja strigoidizati pot fi identificati doar de persoanele nascute sambata, caci numai acestea le pot recunoaste adevarata forma. Conform credintelor populare, daca cei nascuti in ziua de sambata stau noaptea la panda in cimitire, vad o serie de chipuri si siluete care ies, pur si simplu, din morminte si nu se intorc decat dupa ultimul cantat al cocosilor, cand si-au ispravit menirea pentru noaptea in cauza.
Orice strigoi are coada acoperita de par lung, picioare cu copite de cal, maini paroase si o gura mai mare decat a omului normal. Cu ocaziile bantuirii prin lumea celor vii, strigoii iau, deseori, infatisari de animale asa-zis "impure", precum pisica, gandac, iepure musca, fluture cap-de-mort, lup, caine, tap, berbec, bufnita, cucuvea, sobolan.
Astfel inzestrati, infaptuiesc doar lucruri malefice: sperie pe cei vii, fura mana vacilor si rodul campului, "leaga" barbatii si tinerele fete, absorb vlaga si energia vitala a rudelor si fostilor prieteni sau opresc zagazul ploilor (in special strigoaicele sau vidmele). Aceleasi vidme (cum li se mai spune in limba slavona) sunt maestrele unui erotism nocturn vampirizant, in urma caruia barbatii care au contact cu ele ajung in pragul obsesiilor paroxistice si al nebuniei sfarsita in moarte sigura. Strigoaicele sunt, de fapt, dependente de relatiile sexuale cu cei vii.Dupa ce se iubeste o noapte intreaga cu un barbat, strigoaica a initiat deja procesul prin care-i fura acestuia, incetul cu incetul, sufletul.
Strigoii sunt deosebit de periculosi in doua momente specifice ale anului: in preajma solstitiului de iarna si la echinoxului de primavara. Dupa calendarul popular, puterea strigoilor este maxima in noaptea din ajunul Sfantului Andrei (30 noiembrie) si in noaptea din ajunul Sfantului Gheorghe (23 aprilie). De asemenea, acestia sunt foarte activi si in noaptea de Santoader.
Urmand topografia magica de pe teritoriul Romaniei, se pare ca mortii-vii prefera locurile neumblate din lantul muntilor Carpati, cu deosebire in masivele Retezat, Godeanu si Ceahlau. In cele trei nopti in care se deschid planurile si lumile paralele, strigoii ies la rascruci de drumuri, activitatea lor fiind restrictionata intre primul si cel de-al treilea cantat al cocosilor. In noptile care le apartin, se intalnesc si in preajma hotarelor unde se bat intre ei cu ciomege, sabii si melite. Impotriva lor, mitologia arhaica daco-romaneasca recomanda descantece specifice, anafura, aghiazma, slujbe bisericesti alaturi de cel mai puternic mijloc de aparare aflat la indemana oricui, care consta in intrebuintarea magico-rituala a mult blamatului usturoi.

Cu cateii de usturoi se ung pragurile usilor locuintei, toate ferestrele si intrarile precum si usa grajdului vitelor. Cu deosebire in seara Sfantului Andrei, oameniii trebuie sa manance cat mai mult usturoi, intelepciunea populara recomandand in mod special ca orice copil sa doarma langa o icoana, avand neaparat la gat un colier facut din catei de usturoi.
Insa, cel mai impresionant si periculos procedeu magic al destrigoidizarii consta in baterea unui tarus din lemn de trandafir salbatic, frasin sau chiar tepusa de fier inrosit in foc, direct in inima mortului viu, dezgropat neaparat in puterea noptii. In unele cazuri extreme, ritualul ordona chiar scoaterea din piept a inimii celui banuit ca este strigoi si arderea acesteia pana cand ramane doar cenusa...
Vin strigoii! 
Respinse in mod categoric, in egala masura de persoanele sceptice, cat si de comunitatea stiintifica, cazurile de strigoi si moroi din spatiul etnografic romanesc continua sa atraga tot mai multi impatimiti ai genului. Raspunsul rezida in abundenta fenomenelor, persistenta in timp si numarul mare de martori vizuali ai derularii faptelor\.
Conform informatiilor remise in valoroasa lucrare "Magia si fiintele fantastice din arhaicul romanesc", aparuta la Editura Carpathia Rex, Bucuresti, 2005, si scrisa de reputatul autor Cornel-Dan Niculae, istoria folclorica a retinut nenumarate cazuri de strigoi care au depasit granita superstitiilor satesti, intrand de-a dreptul sub incidenta fenomenelor paranormale neelucidate.
Prima situatie de strigoidizare in adevaratul sens al cuvantului si bine documentata de antropologi o intalnim la inceputul secolului XX, in comuna Vagiulesti din judetul Mehedinti, cazul familiei sateanului Dumitru Vaideanu. Acesta se pare ca era urmarit de un blestem aspru: imediat dupa ce-i nastea nevasta, copii sai mureau ca din senin. Astfel, au murit, unul dupa altul, sapte copii, in afara de cel mai mare. Ingrozit de aceste nenorociri de cosmar, Dumitru Vaideanu apeleaza la riturile ancestrale ale stramosilor.
Una dintre cele mai sigure modalitati de identificare a unui strigoi, consta in obicieul de a intra cu un armasar in cimitir si a obliga bidiviul sa treaca peste morminte, studiindu-se foarte atent reactia animalului in fata fiecarui loc de veci. Intr-o seara de vineri spre sambata, nenorocosul tata, insotit de cativa consateni de nadejde, purcede spre cimitirul unde odihneau rudele familiei si proprii copii decedati. Alaturi de grupul de oameni care calcau taramul interzis in inima noptii, se afla un armasar alb. Dumitru a luat animalul de capastru si a trecut cu el peste mormintele tuturor rudelor plecate din lumea viilor. Cand a ajuns in dreptul gropii soacrei sale, Ioana Marta, fosta vrajitoare temuta peste sapte sate, armasarul s-a oprit ca fulgerat, batand copitele cu pamantul, sforaind si nechezand ca scos din minti. Armasarul era atat de speriat incat a tremurat spasmodic chiar si pe drumul de intoarcere in sat. In noaptea imediat urmatoare, Dumitru stia deja ce avea de facut. Insotit de fiul sau cel mare, cei doi sateni au pornit pentru "linistirea definitiva" a soacrei. Cand au sapat mormantul, celor doi li s-a infatisat o imagine de cosmar.
Pe resturile sicriului putred, strigoaica statea turceste, cu picioarele incrucisate sub ea. Trupul neputrezit era de culoare rosie, cu parul crescut lung si unghiile imense. Dupa ce si-au revenit din soc, tatal si fiul au strans din cimitir iarba uscata si resturi de lemne, au aruncat cadavrul peste ele si i-au dat foc. Ramasitele incinerate le-au ingropat la loc si au plecat spre casa. Aceasta intamplare a fost publicata in anul 1929, in lucrarea "Strigoii. Din credintele, datinile si povestirile poporului roman" de N.I. Dumitrascu, si se incheie cu precizarea ca, din acel moment, taranului nu i-a mai murit niciun prunc.
Un alt caz, deosebit de interesant, s-a petrecut in anul 1969, in satul Capataneni, fiind relatat de Radu Florescu in lucrarea "In Search of Dracula. A True History of Dracula and Vampire Legends, New York, 1985". Si in acest caz este vorba tot despre o batrana, de data aceasta din satul Capataneni din Ardeal. La scurta vreme dupa decesul batranei, tot mai multe rude ale acesteia au inceput sa moara in ritm suspect.
La un an de la decesul batranei, satenii temandu-se ca au de a face cu o « steregoaica », au dezgropat-o si i-au deschis cosciugul. Dupa ridicarea capacului, socul si panica s-a instalat in inimile oamenilor. Batrana nu prezenta nicio urma de descompunere, avea ochii largi deschisi, si se rasucise in cosciug. Fata femeii era, de asemenea, colorata in rosu intens. Nu mai incapea nicio indoiala, era o strigoaica, sau steregoaica cum se spune in Ardeal. Oamenii au ars cadavrul, iar preotul a savarsit o slujba pentru linistea si odihna sufletului blestemat...
Probabil, cel mai cunoscut caz din Romania al unei strigoaice vii este cel al Eleonorei Zugun, o fata de doar 12 ani din satul Talpa, situat pe atunci in judetul Dorohoi. In anul 1925, in jurul Eleonorei au inceput sa zboare din senin anumite obiecte. Satenii au considerat-o pe loc "unealta diavolului", copila a fost inchisa de acestia intr-un sopron, unde ar fi ramas pana la sfarsitul vietii, daca povestea sa nu ar fi ajuns la contesa austriaca Wassilko-Serecki, aflata in trecere prin Romania. Pasionata de ocultism si pefomene paranormale,  contesa a adoptat-o pe Eleonora, (spre bucuria satenilor), ducand-o la Viena, pentru a cerceta manifestarile stranii din preajma fetei.
Insusi celebrul "vanator de fantome" Harry Price, a sosit special de la Londra pentru a o studia pe micuta romanca. La prima vizita, jucaria adusa de Price pentru copila s-a spart singura, iar un cutit aflat pe masa a zburat cu mare viteza desupra capului investigatorului de fenomene paranormale, infigandu-se adanc in lemnul usii. Bizarul fenomenul a continuat cu alte obiecte care s-au ridicat si au inceput sa sara bezmetic prin camera, spargandu-se de pereti, intr-un final. Price a ramas fara replica. Curios sa investigheze mai profund situatia, barbatul a cerut permisiunea contesei Wassilko de a testa capacitatile Eleonorei in propriul laborator din Kensington Street. Rezultatele au fost deosebite, copila romanca demonstrand, printre altele, capacitati telekinezice foarte avansate. Ceea ce parea pana atunci un caz clasic de poltergeist, se opreste aici. Asta pentru ca, atat satenii romani, cat si contesa austriaca si investigatorul englez au observat in nenumarate randuri pete rosii si urme de muscaturi adanci care apareau periodic pe corpul si membrele fetei. Intrebata despre provenienta urmelor inspaimantatoare, copila raspundea cu o sinceritate specifica varstei, ca muscaturile sunt opera Diavolului.
Nea Petrica s-a facut strigoi! 
"S-au scos inimi si alta data. Sunt zeci de morti care se facusera strigoi. De obicei, familia mortului ajungea la o intelegere cu aia care spuneau ca sunt bantuiti. Niciodata nu s-a facut atata taraboi, sa vina politia sa dezgroape cadavrul."
Domnica Brancusi, localnica din satul Marotinu de Sus, judetul Dolj
Aflati pe urmele strigoilor, ajungem asadar in zilele noastre, mai precis in anul 2003, cand cazul lui Petrica Toma avea sa produca nenumarate stiri, articole si reportaje romanesti si internationale despre lumea mortilor-vii din satul romanesc.
Strania poveste s-a petrecut in Oltenia, zona unde practicile de magie neagra alaturi de prezenta strigoilor si moroilor in activitatea cotidiana, sunt mai prezente si actuale decat in oricare alta provincie istorica romaneasca. Ceasul vietii lui nea Petrica Toma din satul Marotinu de Sus, comuna Celaru, Judetul Dolj, a ticait pentru ultima data in ziua de 26 decembrie 2003.
Pana aici nimic extraordinar, omul dusese o viata obisnuita: lucrurile aveau, insa, sa se precipite dupa inmormantare. O reteta "clasica" pentru orice strigoi autentic. Imediat dupa deces, sotia si fiica, i-au facut lui Petrica toate pomenile cuvenite, pentru ca mortului sa nu-i lipseasca nimic in timpul calatoriei spre celelalte taramuri. Satenii din Marotinu de Sus sustin ca grozaviile au izbucnit imediat dupa coborarea in groapa. Tintele acestuia pareau a fi chiar rudele sale, care au inceput instantaneu sa se simta bantuite. Cand una dintre ele s-a imbolnavit pe neasteptat, concluzia familiei a fost clara:
- Nea Petrica s-a facut strigoi!
"La scurt timp dupa inmormantare, o nepoata de-a lui Nea Petrica Toma a dat semne de boala. O durea inima si avea depresii, asa, din senin. Practic, cele mai apropiate rude au inceput sa se confrunte cu situatii dintre cele mai bizare. Oamenii ajunsesera sa nu mai doarma noaptea de frica. Brusc, obiectele din casa incepeau sa se miste de capul lor, se auzeu vuiete si urlete de nicaieri, voci infioratoare care boloboroseau in limbi necunoscute, peretii scartaiau si pocneau. Starea psihica a oamenilor se degrada de la o zi la alta, sau, mai bine zis, de la o noapte la alta. Era clar ca nea Petrica se transformase in strigoi si venise dupa noi", declara presei Mitrica Mircea, unul dintre condamnatii dosarului de profanare de morminte, de mai tarziu.
Mircea Mitrica, vanatorul oltean de strigoi (foto: Indiscret.ro)
*
Satenii isi aduc aminte si in prezent ca rudele mortului erau vizibil afectate de strania situatie. Banuielile taranilor au inceput sa prinda realitate, dupa ce acestia au observat ca "rudele lui nea Petrica erau cam galbene la fata".
"Am auzit ca i-au scos matele si i-au taiat socoteala, pe care i-au bagat-o in gura. E bine ca i-au scos inima, daca nu, mai mureau si alti oameni. Nu stiu daca s-a facut moroi, dar stiu ca nepoata-sa se imbolnavise" povesteste Paula Diaconu, localnica din Marotinu de Sus.
Situatia devenise atat de tensionata, incat un numar de sase persoane - rude si prieteni ai decedatului, s-au hotarat sa-l reduca pe acesta la tacere. Definitiv si irevocabil. In stilul si dupa reteta traditionala olteneasca.
La cateva zile de la inhumare, Marinescu Gheorghe, Mitrica Mircea, Stelica Popa, Ion Ionescu, Pascu Oprea si Constantin Florea s-au intalnit intr-o seara pentru a discuta si a pune la punct detaliile "planului de actiune". Inarmati cu un varf de coasa rupta, strict necesar pentru a duce la bun sfarsit "operatia", cei sapte erau, totusi, inspaimantati de incursiunea spre mormantul lui Petrica Toma - via cimitirul satului...
Cum in lumea rurala alcoolul este cea mai buna pavaza contra fricii, in noaptea faptei, micul grup de rude si prieteni a baut zdravan pentru a prinde curaj. "Ne-au trebuit doua zile ca sa ne facem curaj sa-l dezgropam. Ne-am inarmat noi cu tot felul de unelte intepatoare si cu tot curajul noastru nu ne-am putut duce de prima data. O noapte intreaga am baut sa ne incurajam. A fost foarte greu sa luam aceasta decizie", a declarat procurorilor Popa Stelica, unul dintre profanatori.
Cimitirul in care este ingropat Petre Toma (foto: National Geographic Channel)
*
Cu venele pulsand furios de alcool amestecat cu sange, "ghost busters-sii" de Oltenia au purces spre cimitir. Au dat placa funerara la o parte, coborand langa sicriu. Au desfacut hotarati capacul si, inarmati cu varful de coasa, au taiat pieptul mortului, extragandu-i inima. Dupa ce au scos-o, au infipt organul intr-o teapa si au traversat satul, pana cand au ajuns in dreptul primei rascruci de drumuri. Acolo au aprins un foc si au "prajit" inima mortului, pana au transformat-o in scrum. Scrum pe care l-au strans cu grija si, ulterior, l-au oferit tuturor taranilor bolnavi, pentru a-l bea dizolvat cu apa...
Credeti sau nu, dar, ca prin farmec, toate rudele suferinde s-au facut bine, manifestarile stranii disparand cu totul dupa savarsirea ritualului stramosesc. Toate ca toate, dar intamplarea a ajuns si la urechile fiicei mortului, sateanca Floarea Cotoran. Ingrozita fiind de cele petrecute, aceasta si-a dat rudele in judecata, anuntandu-i imediat pe procurorii din Craiova care s-au infiintat de urgenta in Marotinu de Sus. Dupa care a inceput circul...
Zona a fost intesata de politie, satenii stateau ciorchine pe la porti, iar fiica si sotia lui nea Petrica erau in cimitir cu procurorii. Peste tot, atmosfera satului era intesata de tipete, vaiete, blesteme, discutii, pareri, judecati in pripa, aduceri aminte, etalari de cunostinte si fapte de arme. Ajutati de doi tarani care au deshumat din nou cadavrul, procurorii au luat urme de sange de la recenta operatiune de pedepsire a mortului zurbagiu.
Imaginea aparuta dupa deshumare, i-a speriat pana si pe procurorii care vazusera multe la viata si experienta lor, convinsi in sinea lor ca satenii exagereaza pe undeva. Ei bine, nu exagerau. Nea Petrica Toma zambea in plin rigor mortis. Cadavrul era mutilat "ca la carte": abdomenul spintecat, intestinele intinse peste haine, si peste tot erau imprastiate capatani de usturoi. Medicii legisti au mai descoperit langa trupul neinsufletit (si linistit de acuma pe veci...), un varf de coasa pe care ramasese agatat un fragment din inima mortului.
Cele sase persoane, printre care fratele, cumnatul si o sora a decedatului au fost puse sub invinuirea de profanare de morminte. "Aspectele sesizate de familia decedatului se confirma. Institutul de Medicina Legala urmeaza sa ne inainteze un raport medico-legal complet. Se intrunesc aspectele savarsirii infractiunii de profanare de morminte. Pentru faptele lor, profanatorii risca sa petreaca trei ani dupa gratii" declara presei Cristian Grigore, procuror in cadrul Parchetului de pe langa Tribunalul Dolj.
In timpul procesului, in fata magistratilor Judecatoriei Craiova, inculpatii si-au recunoscut senin faptele. Mai mult decat atat, grupul de rude bantuite s-a aparat afirmand ca tot ceea ce au facut, a fost un ritual vechi de mii de ani, care a functionat de fiecare data fara gres. In plus, oamenii erau convinsi ca fac o fapta buna, inspre folosul comunitatii si al rudelor bantuite. Unul dintre profanatori, declara judecatorilor, cu o sinceritate dezarmanta, ca daca ar aparea un nou caz de strigoi prin imprejurimi, el ar proceda in acelasi mod, dupa legile nescrise ale strabunilor care nu dau gres niciodata.
Destrigoidizarea lui Petrica Toma nu este o premiera in Marotinu de Sus. Conform declaratiilor localnicilor, de-a lungul anilor, zeci de morminte au fost dezgropate pentru linistirea pe veci a "locatarilor nelinistiti". Hotarat lucru, strigoii cat ar fi ei de strigoi, ar face bine sa nu se mai tina de glume cu vajnicii urmasi de panduri si de Jieni...

descopera.ro
Scandal rasunator la Medgidia! Rudele unei femei care a murit anul trecut s-au ales cu dosare penale pentru ca au dezgropat-o sub pretextul ca s-a transformat in strigoi si ii bantuie de pe lumea cealalta.
Partas ar fi si fostul parlamentar Metin Cerchez, acuzat de instigare si profanare de morminte. Fiul raposatei n-a crezut nicio clipa ca mama lui s-a intors printre noi si i-a reclamat pe toti la Politie.
Procurorii spun ca fratele si cateva dintre rudele raposatei Giulten au cerut oficial deshumarea ei. Oamenii au declarat foarte serios ca ii bantuie si, in plus, moarta fiind, le- ar fi furat din casa bijuterii si bani.
De fapt, inca din timpul vietii femeia ar fi avut unele probleme de caracter, dau de inteles apropiatii. A fost acuzata de un preot de la Vatican ca i-a furat aurul din casa.
Atunci si-a jurat nevinovatia in biserica. A doua zi a venit in tara si a murit. Neamurile au banuit ca primit pedepsa divina pentru ca ea, o musulmanca, ar fi luat lucrul altuia si, mai mult, a intrat intr-un lacas de cult crestin.
Nemultumitii n-au mai avut rabdare sa ii lase Procuratura si au deschis singuri mormantul ca sa alunge strigoiul. De fata ar fi fost atunci si Metin Cerchez.
Femeia, in varsta de 38 de ani, inmormantata in Cimitirul Musulman din Medgidia, a fost dezgropata de celelalte rude. I s-a infipt si un tarus in inima.
Cand au auzit una ca asta, autoritatile au ajuns la groapa si au gasit cadavrul pangarit.
Fostul parlamentar Metin Cerchez insista ca lui i s-a facut degeaba dosar penal.
Cum probele sunt clare, potrivit procurorilor, fostul deputat, fratele raposatei si un prieten de-al acestuia risca trei ani inchisoare daca vor fi gasiti vinovati.

stirileprotv.ro